Mi-e dor de Cassandra

Locul. Unde e marginea lumii? Nicăieri nu este o margine, doar când distanța de cuib crește avem impresia ca noi locuim la marginea lumii. De aceea e pamântul sferic, sa nu existe pentru nimeni acest reper. Totuși Mediterana are din pricini necunoscute un privilegiu. Băile. O baie strașnică nu se spune. Nu este cuvântul potrivit pentru că îmbăindu-te aici în mare starea nu este cea a strășniciei ci este cea a sublimului. Ca și gustul pepenelui verde, de un kilogram, de două, de cinci sau de zece și mai mult. Gustul adevărat începe de la zece spun bătrânii. La margine baia e strașnică, la o aruncătură de piatră e superbă, dar in larg, departe, e sublimă. Þâțele. Acolo poți vedea zeii. În liniștea apelor și în limpezimea lor cufundat te înconjuri de o hipnoză căzută din ceruri. Spun unii că e suficient să iei gâturi mici de metaxă si să sorbi doze de bere germană în timp ce dai cu ochii după tățele fetelor tinere. Nici bucile femeilor măritate nu sunt de lepădat. E o lume și asta pentru cei ce nu pot mai mult, din care și eu mă înfrupt, dar pe lângă tățe și buci vreau să înnot dincolo de bărcile pescarilor și să iau cu mine acasă din odihna zeilor neștiuți și necunoscuți. Soarele. Se vede muntele Olimp seara de pe țărmul Casandrei. În fiecare seară spectacolul apusului de soare a fost altul. Văd și acum încă acele ceruri senine sau înnourate și discul tremurător pășind pe fușteie de lumini și ascunzându-se după munți. Baia în valurile de la apusul soarelui e ca o linguriță de orgasm cosmic. Privesc soarele cazând, cu privirea lipită de ape, cum valurile ritmic îl ascund sau îl lasă să îmi trimită orbitoare raze. Or fi făcut băi cândva filozofii prin aceste ape mediterane ? Pietrele. Aici marea are o dungă de pietre sub primul său val pe care le scoate pe țărm sau le ascunde. Le rostogolește de milioane de ani pentru că sunt perfect ovoidale, cilindrice, sferice sau eliptice. Ce simplă este înțelegerea locului geometric. Sunt turiști ce caută pietre dimineața, la amează și seara. La fel pescărușilor infometați ei se plimbă cu pași precauți și din cand în când se reped cu mâna spre nisip. Pietrele sunt frumoase ude, acea strălucire a apei nu poate fi adusă acasă. Privind acum în punga cu pietricele îmi dau seama că acolo a rămas tot farmecul. Căldura. Un experiment secret de degustare a soarelui se face în ochii tuturor. Constă în oboseală, după o excursie de înnot în larg, cam de o oră. Mai constă în căderea pe nisip, la ieșirea din mare, acolo unde se ridică și se lasă primul val. În întoarcerea pe spate și în așezarea bratelor și a picioarelor în cercul lui Davinci. Și mai constă în deschiderea ochilor spre soare. Și în închiderea lor. Apa va urca udând trupul și îl va lăsa apoi în voia soarelui. Acea căldură, acea stare, are egal poate cu o iubire de sirenă. Tristețea. Este cea a ultimelor zile. Nimic nu există, în afara lui Dumnezeu, care să nu se topească într-o ultimă și definitiv ultimă bucățică. Nisipul plajei a fost cândva ascuns în frumoase pietricele și va deveni praf praf. Îmi storc slipul și îl pun în pungă după ultima baie. Soarele a apus deja. Plaja e pustie. Prietenii s-au dus și ei flamânzi spre adapost. Mă gândesc privind marea că nimic nu există, în afara lui Dumnezeu, care să nu se topească într-o ultimă și definitiv ultimă bucățică.