Proză
Femeile poetului
Acest text este o metaforă
6 min lectură·
Mediu
Femeile poetului
Poetul cu două femei. Adică cele două iubite. Ele nu puteau lipsi, veneau mereu, era o competiție nerostită. Versurile uimitoare parcă picurau dintr-o cupă de argint iar dacă recita, era plângere. Glasul lui metric și adânc tăia ca un ferăstrău în sufletele lor. Le privise la cenaclu, le vorbise în același timp și le invitase în același timp la o bere, la o grădiniță de lângă Casa cărții. Ele se cunoșteau puțin, doar de pe la întâlnirile acestui grup de iubitori de frumos și de litere. Se citea mult aici și versurile lui le înfiorau până la umezirea ochilor și la o chemare spre ceva de nerespins. Au mers împreună, s-au așezat la aceeași masă și au comunicat aceleași idei. Au privit aceeași ochi, ai poetului, și au simțit cu uimire cum fiecare por al pielii lor voia sa se lipească de pielea lui și să se unească continuu. Au ajuns apoi seara târziu în camera lui și s-au aruncat, printre paginile cu versuri căzute peste tot, cuprinse parcă de un drog necunoscut, să îl iubească și să îl ascundă complet în trupurile lor.
Succesul lui pe tărâmul literar era in crestere. Parcă în șuvoaie îi ieșeau din fire și din condei pagini nenumărate de versuri și rândurile cărților pline de atâta iubire de parcă nu mai existau pe lume fabrici cu salopete uleioase și tomberoane de gunoi, sau conserve de fasole și alte asemenea lucruri ci doar iubire și bucuria de a fi prins în visarea unor dorințe nebune. După fiecare întâlnire femeile se reîncărcau de dragoste și de o speranță imposibila Era acea speranță de care sunt captivați jucătorii de cărți. De la pot la pot ei reașteaptă cartea cea mare dar se bucură de filajul fiecărei cărți în parte. Ele veneau și plecau fără să țină o anumită socoteală una alteia. De aceea se întâmpla ca să fie iubite odată amândouă, dar iubirea era așa de neiertătoare și de pătimașă că nu mai avea nici o importanță nimic decât că acum, sau peste o oră, la noapte, sau mâine, poetul o va dori ori pe una, ori pe alta, ori pe amândouă. Cum putea el să iubească în același timp două ființe, nici nu mai era aceasta o întrebare pentru cele două femei. În marea lor chemare spre un fel de spațiu al spiritului aceste amănunte nu existau. Poate criticii, ce inevitabil trebuiau să elogieze volumele mici încă, se uitau chiorâș la nepăsarea poetului pentru ce zice lumea cea rea și cârcotașă.
Tinerețea poetului și trupul său ce răzbea să fie privit printre versurile poeziilor, asemenea trunchiului unui pom frumos printre ramuri, erau mărul din care mușcau femeile ziua, seara, noaptea și dimineața. Gândurile sale se ridicau atunci printre nouri și se alergau ca fecioarele pe maluri cu flori și albine. Erau cele doua femei păcătoase, erau ele firești sau erau răspunsul acelui amestec de carne și cuvinte din care erau alcătuite poeziile lui, cusute cu fire magice. Geamătul uneia este cântecul nerostit al celeilalte, cuprinse ambele de alean și întuneric, în timp ce îl cuprind amândouă cu mâinile și picioarele formând împreună o singură ființă, asemenea unui crab uriaș. Ce știe el despre lumea din jurul său, întreg spațiul vieții îi pare atât de mic că încape în acest pat. Îi vin ca torente miraculoasele versuri, din afară, dinlăuntru sau dintre norii albi alergați primăvara prin cerul copilăriei, printre care îl fac să plutească mângâierile meșteșugite. Chiar neras și nedormit, chipul său obosit și frumos este pentru femeile sale, dimineața, o icoană și un dor ca iar și iar să fie iubite. Flămânde se năpustesc să îl cuprindă și să plece doar după ce vor lua cu ele liniștea căderilor în abis.
Soarele are azi o căldură blândă și o lumină nefirească. Poetul trece printre zidurile vechii cetăți medievale. Se va face primăvară în curând. Iarba se așează singură printre pietrele cioplite demult, răsturnate pe lângă metereze. Aici îi place lui să se ascundă de oameni, de politică și mizeria generală. Îi trec prin minte momente din noaptea trecută și suflul aprig al celor două femei. Frumusețea lor, trupurile lor iubite probabil si de alții, le simte încă cum se mișcă încolăcite și nerăbdătoare. Este un fir acesta, al vieții? Nu știe și nici nu se gândește dacă ceea ce face este sau nu moral. Doar poezia sa pare să existe și să conteze. Și dacă poezia îi aduce dragoste și păcate, atunci o lasă să vină să-l ademenească și să îl alinte. Delirul nopților cu cele două femei este pentru el ca o recitare mută a tuturor poeziilor lui, în același timp, și de către o singură gură.
La întoarcere ochii lui se opresc asupra chipului unei tinere. Ea râde și lumina din ochii ei, explodând de soare, pare din altă lume. Un junghi mic îi mișcă prin spațiul din jurul inimii, de acolo de unde pleacă pe drumul lor cuvintele unui poet. Nu înțelege ce s-a întâmplat, doar că imediat vrea sa scrie. Nu mai văzuse așa un chip, așa o frumusețe, vrea să întrebe în stânga și în dreapta cum de e posibil să se strângă atât într-un singur punct al ființei, să se concentreze atâta perfecțiune. Se gândește la Dumnezeu și la minuni, apoi la vârful de lancie al naturii, înfiptă în femeie. Chipul râzând îi rămâne în minte până seara. Citind în singurătatea camerei lui își ascultă bătăile inimii, sunete la care nu luase aminte niciodată și durerea aceea necunoscută simte cum redevine, redevine.
Se înnoptează, perdelele își pierd lumina, parcă se vestejesc devenind pânze de păianjen țesute pe ferestre. Fără să vrea, poetul notează această observație și versurile lui vor pleca odată de aici. Stă pe un scaun, tăcut, și privește înapoi spre creier. Cele două femei sunt întinse pe pat, cu tot ce au ele ascuns pus la vedere, și așteaptă ca poetul lor drag să înceapă jocul cutremurător al fiorilor mici, și mai mari și tot mai mari, în preludii indescriptibile, până inundațiile vor rupe pântecele lor cu șuvoaie tropicale. El întârzie, se ridică ele și îl dezbracă trăgându-l spre culcuș. Întins, prins de crabul cel uriaș, cu patru mâni și patru picioare, ce toate îl mângâie încontinuu, în fel și chip, poetul cu plete stă trist și ochii prinși de tavan refuză să se închidă. Poate că într-un târziu o să cadă în tremurul coapselor celor doua iubite dar încă nu poate. Își privește, fără să se poată împotrivi, gândul, cum iese singur din încăperea mică și înconjoară orașul. Unde o fi oare restul lumii, imensitatea zidurilor și a luminilor de la ferestre, după care stă neștiuta lui copilă.
035006
0
O sa vorbesc despre STIL si putin despre MESAJ.
Prima problema e cea a stilului, titlul nu e prea grozav, nu are expresivitate \"femeile poetului cu plete\" (de ce sa evidentiezi femeile, cand acestea in textul tau sunt intentionat-fade, nici macar nu au nume, expresie fizica sau spirituala, sunt impreuna un fel de trup cu atutudine monoma, un grup de doua persoane reactionand identic, lipsite total de personalitate iar \"poetul cu plete\", chiar
nu pare o formula reusita, sunt multi poeti cu plete, sunt multi fara plete, multi altii, purtand chelie, nu cred ca podoaba capilara e importanta, pentru ca parul, saracul, nu e nici un pacat si nici o virtute, e cum ni-l da Dumnezeu si il purtam cum dorim sau cum putem, chiar nu-mi spune nimic formula aceasta.
Nu am inteles subtitlul \"despre morala neinteleasa a poetului\". A poetului \"cutare\", a poetului in general? De ce, \"despre\" si unde e morala din text. Sau e spus in mod peiorativ \"morala neinteleasa\"???
Daca te referi la \"poet\" in general, atunci faci o imensa generalizare, uriasa, chiar nepermisa. Daca te referi la un anume poet, atunci da mai multe detalii in text, e absolut evaziva prezenta lui, incadrarea intr-un anumit timp, o anumita locatie, ceva care sa personalizeze macar cadrul in care e cuprinsa naratiunea, daca pe \"poet\" doresti sa-l infatisezi intr-o aura misterioasa, desi, nu vad de ce nu i-ai spune pe nume, indiferent daca este el personaj fictional sau istoria lui e inspirata din realitate.
Ca stil, apare mult prea mult text in compozitia ta! Intr-o schita sau o povestire fara dialog, mergand pe un singur fir narativ, detasat, e bine sa-ti construiesti textul pe o frazare captivanta, sa eviti anumite clisee de exprimare, sa folosesti procedee de apropiere sau indepartare a subiectului, sa respecti timpii, sa folosesti eventual planuri alternative, sa creezi dinamism, altfel, textul risca sa devina plat, sa nu captiveze. E doar o sugestie aceasta, nu o regula.
Sunt prea multe elemente de redundanta d. p. d. v. stilistic, daca voiai o povestire de atmosfera, nu trebuia sa intri prea detaliat in \"gandurile\" au \"afectele\" femeilor (mai ales pentru ca ai ales sa scrii dintr-un unghi detasat naratiunii), ci mai degraba sa sugerezi din fapte si gestica intentiile. Daca voiai un fel de portret, atunci acestuia, poetului ii lipsesc multe insusiri, probabil voiai sa evidentiezi partea aceasta grotesca cu viata intima a personajului, insa tocmai pentru a o reliefa
cat mai expresiv cu putinta, ai fi putut sa dai detalii precise in momentul in care el iese din intimitate in social. Acolo, el devine altceva, evident, pentru ca fiecare individ este si se comporta diferit in zona sociala de ceea ce face in intimitate.
Textul tau prinde substanta in paragraful al treilea. Iata si cheia textului: \"Geamatul uneia este cântecul nerostit al celeilalte, cuprinse ambele de alean si întuneric, în timp ce îl cuprind amândoua cu mâinile si picioarele formând împreuna o singura fiinta, asemenea unui crab urias.\" Frumoasa imaginea crabului format din trei trupuri
- expresiva! Abia aici textul prinde substanta, metafora, simbol. De aceea, daca tii la acest text, il poti rescrie, sustinandu-ti teoria si narativitatea pe aceasta imagine pe care n-am sa o descriu - pentru ca se reprezinta singura, de la sine. Repet, nu stiu la ce poet te referi.
Si in continuarea aceluiasi paragraf, pana la capatul lui, textul ar ar merge, conditia e sa aplici mici retusuri.
Fata de paragraful 1, in al patrulea incepi cu o intoarcere a timpului de narat, la prezent. Nu stiu daca nu cumva ai gresit, femeile apar aici, in trecutul din primul paragraf, care poate fi unul indepartat fata de prezentul din 4? Daca da, atunci asta trebuie sa fie evidentiat in mod clar.
Daca nu, atunci nu-ti incepe naratiunea scriin la trecut, ci tot la prezent. Liantul intre cele doua timpuri sunt aceste femei. Ele, daca totul s-a petrecut foarte demult, ar trebui sa fie ceva mai obosite, dar tot prezente, aici nu e clar cam cand \"avea poetul doua femei\" si cand vrea sa fie acest \"azi\". Imaginea din spatiul social, cu fetita, vine a fi antitetica intimismului desfranat al poetului. Dar \"copila\", ne putem intreba daca este cu adevarat un copilas - vezi ca n-ai specificat varsta sau este o \"copila\", adica metafora unei nevinovate fete tinere. Pentru ca daca fetita este o copila, adica, mai mult copil decat o tanara fata, atunci poetul poate avea sentimente de
duiosie paterna, de nostalgie, etc., pe cand, daca aceasta este o tanara, poetul poate fi atras de ea, iar gandurile sale vor veni sa contrasteze oarecum atitudinii in care este prins, adica poetul poate fi cuprins de genul de afecte dat de o antitetica postura: sexul pervers
in care e cuprins impreuna cu cele doua femei, ca intr-un crab si copilarie, care stim cat de sacra este. Chestiunile astea nu sunt clare, pe alocuri ai sincope de prezentare si conturare a personajelor si a situatiei, pe de alta parte, ai multe propozitii in plus, zone redundante. Textul poate sa nici nu fie la rescriere atat de lung si sa capete expresie, din cateva miscari de fraze.
Ca mesaj textul nu mi-e deloc empatic, desigur, asta nu ma opreste sa-l privesc cu obiectivitate si sa-mi fi spus aici opinia sincera, la lectura. Despre atitudinea personajului: poate exista anomalii de acest gen, sigur ca daca nu traiesti experiente asemanatoare, iti vine greu sa crezi ca cele diferite de ceea ce traiesti si desigur, impotriva propriilor principii ar putea fi posibile. Dar, fiecare
este liber sa procedeze cum crede de cuviinta. Sigur ca femeile acestea sunt atat de slab reprezentate incat fac corp comun si au doar rol de consum, insa poate ar fi fost interesant sa fi spus cate ceva si despre le, sa prezinti situatia trecand in mod gradat a preocuparilor, trecand de la lectura de poezie pana la desfrau, cu un pic de psihologism al situatiei, insa tot nu le-ai salva din postura finala in care ajung, eventual ai putea
starni un soi de compasiune sau mila fata de ele, cititorului.
As fi intitulat textul, in loc de \"femei\" (pentru ca aici e o zona putin alunecoasa si cele doua personaje-monom nu au prea multa expresie, reiau, as fi denumit aceste femei, in chip metaforic \"picioarele de crab\", iar pe el, simplu, \"poetul\" (aici ai fi putut alege ceva ce sa-l
defineasca mai bine, un curent, un anume tip de atitudine, orice, mai putin o trasatura fizica, care e irelevanta in contextul unei atitudini spirituale - aceea de a scrie poezie - a acestui personaj. Si atunci as fi spus textului \"Picioarele de crab ale poetului\", \"Poetul cu picioare de crab\" sau si mai simplu \"Poetul-crab\".
Ar fi mai multe de spus, dar deja m-am intins mai mult decat mi-am propus. Sper sa nu te fi deranjat prea tare opinia mea, care a fost absolut sincera.
Cu stima,
Adina Ungur