Certitudinea spatiului virtual in epoca hartiei

Certitudinea spațiului virtual în epoca hârtiei Comentariu deviat de la articolul ,, Dincolo de bine si de rău,, de Radu Herinean AM FOST IN SITUATIE În urmă cu ceva timp cineva mi-a arătat un articol publicat într-un ziar central cu un text postat de mine pe poezie ro, sub o altă semnătură. Am fost șocat în prima secundă, probabil ca și domnul Francisc Grunberg, chiar altfel pentru că dânsul nu a scris ci doar a tradus. Totuși senzația, în ambele situații, nu este plăcută. Ca și traducător cu anumite drepturi e firesc să reacționeze la postarea anonimă a textului. Poate modul de reacție nu a fost potrivit. După o discuție cu mine însumi, cam de aceeași amploare cu cea declanșată acum pe poezie ro, am încercat înainte de a mă lansa în aventuri, adică în justiție, să înțeleg ce legătură există între informația literară lansată pe internet și cea tipărită pe hârtie, în ziar sau în carte. Legea prevede, intențiile sunt la îndemână, dar a beneficia de efectul unei legi în acest ocean de ambiguitate e complicat și cu șanse mici. Probabil că în afaceri și în finanțe comunicarea pe internet este protejată tehnic și juridic. În domenul artisitic sigur nu e. De fapt ce îmi puteam dori: să-mi vindec starea de cetățean furat, să-mi astup un orgoliu de recunoaștere a paternității, să pedepsesc un ziarist ignorant, să primesc bani sau să devin brusc un luptător pentru dreptate. CONFLICTUL ESTE ISTORIC Un sistem de suportare a informațiilor cum este cel mondial, format simultan dintr-un spațiu virtual adică de câmp magnetic și unul lizibil adică din hârtie, are la bază o contradicție paradoxală. Primul implică energie, adică ne-substanță, inaccesibilă privirii, iar al doilea implica substanță adică un suport al scrisului accesibil privirii. Aceste idei care desfac simțurile omului între percepția idealistă si cea pragmatică despart oamenii și lumile lor încă de la începuturi. Poate e deplasat să spun, pentru că nu e consacrată acestă idee, dar în istorie după epoca pietrei și cea a metalelor a urmat epoca hârtiei. Un criteriu simplu este cel al suportului folosit pentru stocarea și trasferul informației sau cel al simbolizării în bani a valorilor. Această epocă a hârtiei dă semne de oboseală pentru că aproape toate simbolurile umane au fost trecute în spațiul virtual, adică în conținutul propriei lor semnificații. În nici una dintre epocile istoriei oamenii nu au conștientizat că statutul materialului pe care si-au scrijelit semnele informaționale va da numele acelei epoci. Abia apoi s-a pus problema numirii acestor etape de evoluție. Să vorbim despre o epocă a hârtiei ne pare acum desuet dar istoricii de peste un secol nu se vor stânjeni să o numească așa. Aș paria pe tema asta dar nu văd cum. Va rămâne atat cât a ramăs piatra pentru a face inscripții. Contactul dintre cele două lumi, cea obișnuită cu valoarea unui bilet valoric ce se poate pipăi și cea obișnuită cu valoarea virtuală, doar proclamată, se petrece azi si se transformă adesea în conflict. Epoca virtuală sau informațională, cum este deja anunțată, este pe cale să se instaureze. EXISTÃ UN PUNCT SLAB, CERTITUDINEA Paternitatea sau drepturile legate de o producție de orice natură, transcrisă în biți, care se trimite în spațiul virtual și cadrul nuanțat al legilor care să găsească o protecție a cuiva este încă la nivel de dezbateri. Pentru spațiul virtual se poate contesta din punctul de vedere al legilor actuale orice locație de timp, conținut, simultaneitate sau ordine de succesiune, continuitate, omogenitate, identitate, paternitate, ireversibilitate a unui act, adică totul. Aceste cerințe pot fi demonstrate, se ocupă știința de soluții dar la nivelul unor sisteme, mai puțin la nivel de individ. Legile aferente spațiului material, cele pe care se ghidează societatea umană sunt ca și arheologia, adică se bazează doar pe mărturii materiale sau fapte transcrise pe un suport material a cărui certitudine este naturală. Certitudinea sistemelor materiale de notare este garantata prin blocarea reversibilitatii. Încă nu s-a găsit o formă de a fixa ceva în ideea de certitudine pentru spațiul virtual. Se va ajunge în cele din urmă, cu toată dezvoltarea tehnologică, ca o decizie de certitudine finală pentru spațiul virtual să depindă totuși de încrederea pe care o poate avea, sau nu, un om. În legislația actuală acest principiu nu este preferat și atunci când se ajunge aici se caută dovezi de înregistrare materială. ( De aceea se folosește de exemplu detectorul de minciuni în justiție. ) Accesul în spațiul virtual este ca și accesul în creierul uman. Acolo este însă o continuă schimbare și ca atare ceea ce acum este într-un fel, peste o secundă poate fi schimbat și necondamnabil. Practic spațiul virtual face acum legătura între gândurile oamenilor și nu între pixurile sau vorbele lor. Fapta, acțiunea individuală sau colectivă își pierde sensul, ea poate fi inventată, anticipată sau înlocuită direct din imaginație cu rezultatul său informaținal. Ideea unei înghețări la un moment dat și a trasferării în acel congelator virtual a unei stări informaționale ar fi poate o soluție de viitor. Accesul la zona înghețată a informațiilor să fie posibil fără a putea schimba ceva sau a distruge. Adică de a inventa o registratură virtuală absolută, cum pretind religiile că au pentru faptele bune și păcate. Poate că deja în lume există niște computere infinite și noi nu stim. În cazul unui astfel de proces în justiție, între două părți informaționale aflate în spații diferite, adică în cel virtual și cel material, avantajul contestării certitudinii informațiilor din spatiul virtual are ca revers dezavantajul conferit de metamorfozarea, ascunderea sau dispariția, pur și simplu, a părții virtuale. AM LÃSAT-O AȘA O evaluare realistă a situției duce spre evitarea unor astfel de conflicte, care sunt practic imposibile în forma actuală a legilor. Începând cu certitudinarea identității mele ca individ în relația cu pozie ro, cu ziarul în cauză sau cu instituțiie respective și terminând cu demonstarea datei anterioare de postare a textului față de data apariției lui în ziar. Acestea sunt doar exemple de cât se complică lucrurile just dar fără folos. MORALA Nu poți sa faci baie în mare, aflându-te în cadă și închizând ochii. Când îi deschizi înțelegi că marea este a tuturor și nu ai cum să o comprimi în cada personala. Ori e cadă ori e mare. Cartea e ca o cadă de baie ce încă plutește în valurile mării, adică în imensitatea virtualului. Dar nu va fi așa pentru mult timp. Doar dificultatea ochilor de a suporta un ecran încă prea rudimentar, cum e sticla sau plasticul, amână dispariția hărtiei. Când se va inventa un ecran de consistența hartiei se va trece din acestă epocă spre următoarea și așa mai departe.