Poezie
Rostirea lui Zalmoxis
1 min lectură·
Mediu
Rostirea lui Zalmoxis
Cum toate contopite guri de hăuri înghit
ființă, neființă în fluctuante fuziuni rotitoare,
dintru virgin început Rostirea durează în revărsare har
invulnerabili arhei, primordiale rădăcini, infinite semințe
spre împlinire zvâcnind în nestăvilita lumină dintâi,
întru neprihănită pace în neghicite matrice –
de sânge focare –
ritual de hieratice semne urmând,
tutelari heralzi, sarabande de iele se împreunează-n monade.
Inima lucrurilor, tânără fiară, năvalnic puls
până la ascunșii eoni, până la nesecatele Mume,
tumulturi de existențe, avalanșe de semne
prin sublimul Leviathan intrând și ieșind...
Întemeietor de solare obârșii, din sine însuși smuls,
Cel care singur ales-a urcușul muntelui rug,
în aura Kogaionului oficiind în extaz,
față de lauri și moarte liber,
într-un murmur nedeslușit
în sine descântec Cuvintele își rostește
în graiul de flacără al semințelor,
din încleștarea stihiilor, din hula umbrelor,
metalumi de fragile lumi înflorind.
Prin vămile golului, peste văile plângerii,
luminoase roiuri vibrează în eternul, amețitorul vârtej –
Universul – demiurgic ochi infinit –
uriașă caracatiță în halucinante răsuciri
la nesfârșit devorându-și propriile, renăscânde tentacule,
precum toate Cele ce sunt dintr-Unul curg –
Unu de toate prisosind, în extaz -
Unu – Eon necuprins prin miriade de guri în toate cântă!
001.310
0