De la studiile culturale comparative la studiile post-literare: Gilles Deleuze și gîndirea central-europeană.

Moto: ’’Axiome: le synthetisme est la grande loi de l’ontologie’’(Gustave Flaubert, 1855) În ultimele decenii, filozofia a fost asediată de studiile multiculturale, artele și literatura de noile provocări teoretice iar știința și tehnologia de experimentele artistice de avangardă. Tot mai mulți gînditori actuali par a fi convinși că arta a devenit inseparabilă de un cîmp non-artistic, de tehnologie și informație. Se produce un fenomen de hibridare care tinde să se constituie într-o mutație culturală, o nouă paradigmă trans-estetică: studiile post-literare/post-literatura. Post-literatura este un concept care ar putea să descrie tensiunile și metamorfozele din cîmpul creației contemporane, încercările de coabitare și chiar de fuzionare între domenii care și-au alcătuit profiluri autonome în decursul timpului: filozofia, arta și știința/tehnologia. Aceste tendințe devin tot mai numeroase și pregnante în era realității virtuale, fiind precedate de anumite texte inclasabile ale unor autori precum Deleuze, Barth, Beckett, Derrida, Pynchon, Barthes, Zukovsky și în special de scriitorul american Madison Morrison. Madison Morrison, cel care contribuie din plin la apariția și impunerea acestui fenomen, este un incredibil personaj conceptual fascinat de noua /vechea paradigmă, veche fiindcă aceasta a fost pentru prima dată experimentată de o personalitate dominantă a Renașterii italiene, Leonardo da Vinci. Cel mai fabulos show de post-literatură ar fi să strîngem împreună, într-o coexistență liberă și necontrolată, toate operele artistice, literare, filozofice și științifice/tehnologice ale lui Leonardo da Vinci și să le punem în relații conforme cu practicile contemporane. MM ne reamintește că frontierele dintre mediile artistice și non-artistice nu mai sînt valabile. În special proza sa e inseparabilă de tehnologie și informație(lap-topul este o unealtă cotidiană, website-ul său o nouă frontieră pentru proliferarea operei). În substanța intimă a scrisului său sînt interconectate filozofia și psihologia, știința și tehnologia, chiar politica. În noua paradigmă Leonardo imaginea, figura și conceptul și-au asumat un statut post-literar. Termenul de post-literatură a fost lansat fără nici un ecou în cultura română de Șerban Foarță în 1991, dar într-un alt context și cu conotații diferite; contează mai puțin denumirea unui nou concept, importantă este viziunea cu care îl umpli, un veritabil suflet al numelui. În lipsa unei armături teoretice, noua paradigmă începuse să se impună oricum prin realizări independente unele de altele din întreaga lume, pe fondul unor discuții tot mai aprinse despre criza literaturii, excelent sintetizate într-un volum semnat de Adrian Marino, din care preluăm un scurt fragment semnificativ pentru abordarea de față: ’’Abandonarea literaturii literale devine, în tot mai multe cercuri critico-teoretice, orientarea dominantă. Întreaga tradiție a literaturii este subminată și contestată. Criza ideii de literatură atinge, în felul acesta, un moment esențial, nu încă bine scos în evidență’’(’’Biografia ideii de literatură’’, vol 6, 2000). Atît omul de știință cît și filozoful sau artistul sînt preocupați să știe cît mai multe lucruri despre univers(devenit în primul rînd un ’’univers de comunicare’’, Ernst H. Hutten), de aceea în căutările lor există numeroase locuri de intersecție. Uneori literatura a anticipat evenimente științifice semnificative. Logicile polivalente deschid orizonturi noi, de interes pentru creația literară și artistică. Apar frecvent ’’organizații cinetice’’, echipe de proiect temporare, care pun în practică operele interdisciplinare. Industriile producătoare de obiecte sînt devansate în societățile postindustriale de industriile de comunicare sau creatoare de experiențe psihologice inedite, fapt remarcat de numeroși autori. Reunirea celor trei Haoide Gilles Deleuze, mai ales în opera sa tîrzie, atras se pare de disoluția eului, pragmatismul lingvistic și de ’’mașinile dorinței’’(’’les machines desirantes’’) concepute de prietenul său, Felix Guattari, pe care l-a cunoscut în 1969, a încercat să întemeieze o ontologie a multiplicității și o metafizică a evenimentului, ambele putînd fi considerate și fațete ale post-literaturii. Cuvintele lor cheie erau imagine, figură, concept(importante și pentru post-literatură); totul se petrecea într-o perioadă în care se discuta tot mai fervent despre mutarea accentului de pe gnoseologie(în arta modernă) pe ontologie(în arta post-modernă). Din cartea pe care cei doi mari prieteni au semnat-o împreună, ‚’’Qu’est-ce que la philosophie?’’, aflăm: ’’Pe scurt, haosul are trei fiice, în funcție de planul pe care îl întretaie: sînt Haoidele-arta, știința și filozofia-ca forme de gîndire sau de creație. Se numesc Haoide realitățile produse în planurile care întretaie haosul.’’ Putem așadar considera post-literatura tocmai reunirea celor trei Haoide, deși cei doi autori atrag atenția asupra faptului că cele trei planuri și componentele lor par a fi ireductibile(planul de imanență al filozofiei, planul de compoziție al artei și planul de referință sau de funcții și observatori parțiali al științei). Ei cred că ’’cele trei forme de gîndire se intersectează, se împletesc, dar fără sinteză sau identificare.’’ Peste cîteva paragrafe, Deleuze&Guattari se referă totuși și la posibilele interferențe dintre acestea: ’’Un prim tip de interferență apare atunci cînd un filozof încearcă să creeze conceptul unei senzații sau al unei funcții(de exemplu conceptul propriu spațiului riemannian sau numărului irațional...)sau atunci cînd un om de știință încearcă să creeze funcții de senzații, precum Fechner sau teoriile culorii sau în cazul matematicii, în măsura în care ea ar actualiza concepte virtuale; sau cînd un artist creează pure senzații de concepte sau de funcții, după cum putem vedea în cazul varietăților de artă abstractă sau în cazul lui Klee. În toate aceste cazuri regula este că disciplina interferentă trebuie să-și folosească propriile sale mijloace.’’ Ei merg mai departe în această prefigurare a unei noi paradigme, susținînd că există trei tipuri de interferențe: extrinseci, intrinseci și nelocalizate. Interferențele extrinseci se produc atunci cînd orice disciplină rămîne prinsă în propriul său plan și utilizează propriile sale elemente(este și cazul unor texte semnate Deleuze sau Deleuze&Guattari). Interferențele intrinseci se realizează în momentul în care conceptele și personajele conceptuale ’’par să iasă din planul de imanență care le-ar corespunde, pentru a se strecura într-un alt plan printre funcții și observatori parțiali sau printre senzații și figuri estetice.’’ Interferențele nelocalizate sînt cele care fac să comunice genurile prin ceea ce le dezleagă de ele însele, planurile lor raportîndu-se la un haos comun în care creierul plonjează. Dacă acceptăm noul concept de post-literatură(în lipsa unui termen mai inspirat), reunirea celor trei Haoide ar putea să se întîmple într-un loc pe care l-am putea numi nod de asamblare(un text, un film, o instalație, o sală de spectacole sau de expoziții, un colț din natură, un site pe Internet, etc). Într-un asemenea nod de asamblare semnele coprezente ale unor evenimente, senzații și stări de lucruri pot fi lăsate să comunice spontan și să coexiste în libertate, fără a fi dirijate-o comuniune între cele trei Haoide. La rîndul său, nodul de asamblare poate fi închis(cele trei Haoide comunică doar între ele) sau deschis(cele trei Haoide comunică atît între ele cît și cu universul). Un exemplu de post-literatură din galaxia virtuală poate fi lămuritor. Leila Rae a devenit Master of Arts in English, în 1997, cu un proiect de revistă virtuală pe care l-a gîndit pornind de la un concept deleuzian-rizom. Pentru Deleuze&Guattari un rizom ’’nu are început și nici sfîrșit, fiind mereu la mijloc, între lucruri, o ființă , un intermezzo.’’ Cunoscînd toate aceste lucruri, Leila Rae reunește pe același site(nodul de asamblare) imaginile unor opere de artă, eseuri filozofice, texte literare și științifice. Ea lansează și un concept, ’’versioning’’, care înseamnă ’’abilitatea de a crea și a utiliza diferite versiuni ale aceluiași document’’ și recomandă să începem ’’lectura’’ revistei rizomatice de oriunde(’’start anywhere’’). Pe ecran apar numeroase link-uri în spatele cărora găsim, într-o ordine aleatorie, mugurii spectrali ai rizomului: imagini ale unor opere de artă și supermodele, fotografii, scurte povestiri, texte autobiografice, cărți poștale, știri de presă, povești pentru copii , citate din autorii preferați ai realizatoarei acestui ’’event’’ post-literar-Deleuze, Derrida, Barthes, Iser, apeluri ecologice, etc și bineînțeles, un necesar feed –back pentru ’’cititori’’. Steven Totosy de Zepetnek preferă de asemenea abordările sistemice și empirice cu accentul pus pe metodologie. Unul dintre conceptele sale preferate, ’’în-între’’(’’in-between’’) poate fi preluat și de teoreticienii post-literaturii. Componentele ei diferite se află de fapt într-o poziție ’’în-între’’, ființînd fiecare ’’în’’ genul din care a provenit, dar în același timp și ’’între’’genuri, datorită unui proces de deteritorializare care le permite interferențele și coabitarea. Deleuze&Guattari erau convinși în ’’Qu’est-ce que la philosophie?’’că empirismul este un mare creator de concepte, deoarece nu cunoaște decît evenimente și alterități. Despre ’’fraternizarea ilicită dintre sfere ce ar trebui să fie distincte’’a scris și Steven Connor iar Scott Lash avansa și mai mult din punct de vedere teoretic pe acest drum post-literar, atunci cînd se referea la ’’de-diferențierea sferelor distincte ale artei și explorarea deliberată a ceea ce există-atît de șocant după opinia lui Fried-în spațiul dintre diferitele forme de artă, mai curînd decît în interiorul sigur al acestora.’’ Stephen Pfohl anticipează de asemenea noua paradigmă atunci cînd amintește de ’’domeniile forțat delimitate ale filozofiei, literaturii, lingvisticii, istoriei, economiei, studiului feminist, psihanalizei, artelor iconice sau interpretative sau chiar fizicii teoretice.’’ Un limbaj apropiat de cel interior Howard Fox consideră că postmodernismul admite o imensitate de puncte de acces, o infinitate de reacții interpretative. După cum s-a constatat din exemplul de mai sus, acest lucru e valabil mai ales pentru post-literatură. Din cele expuse pînă acum, probabil a devenit evidentă deosebirea dintre postmodernism și post-literatură. Postmodernismul nu reprezintă o nouă paradigmă estetică, ci este o radicalizare a modernismului, cum cred numeroși teoreticieni, sau un dialog critic cu stilurile din trecut ale aceluiași gen de artă. El nu este preocupat în mod programatic de dialogul interdisciplinar, de concepțiile unificatoare și integratoare(poate adesea utopice) ale acestor sfere diferite ale cunoașterii și artelor. De cele mai multe ori postmodernismul, care face parte tot din vechea cultură a resentimentului, cum ar spune Nietzsche, este o veritabilă fundătură estetică. În literatura română acest lucru se poate observa ușor examinînd experiența lui Mircea Cărtărescu din ’’Levantul’’, un model netransmisibil. Reluarea parodică și sincronă a diverselor stiluri din trecutul unei literaturi ar deveni o îndeletnicire derizorie și ridicolă, dacă acest lucru l-ar face mulți autori sau chiar unul, în caz că ar continua la nesfîrșit. Post-literatura este un concept care plutea în aer într-o perioadă de complexificare a esteticului. Nu este totuna cu postmodernismul, ci reprezintă o față complexă și actuală a literaturii de după literatură, obligată să treacă de la retorica lingvistică la retorica imaginii și a creației interdisciplinare. Postmodernismul literar este fascinat în continuare de discursiv, la fel ca modernismul. Post-literatura este o cultură a contingențelor multiple, în principal nediscursivă și tragică. Ne putem întreba dacă încercarea de apropiere a celor trei Haoide ar putea sluji la depășirea culturii resentimentului. Poate că da, prin rolul crescut al hazardului, un catalizator al plasticității și metamorfozelor, înlocuirea confruntării dintre disciplinele interferente cu dialogul și coabitarea dintre ele, corporalizarea gîndirii, diminuarea forțelor reactive prin obsesia sintezei, deplasarea de la text la context, etc. Nu în ultimul rînd, importanța sporită acordată conceptului în ultima paradigmă culturală ar putea contribui la apariția unor ’’personaje conceptuale’’ care vor impune noua paradigmă. Nu mai avem de ales între teorie(așa cum face metafizicianul) sau literatură(precum ironistul), ci le deteritorializăm pe ambele pentru a le reconstrui(transconstrui) într-un nod de asamblare sau pe teritoriul uneia dintre ele. Dacă s-a putut afirma că pînă acum am avut doar două canoane, canonul Platon-Kant(metafizicieni) și canonul ironist(ironiști), de acum încolo s-ar putea vorbi despre un al treilea canon, cel post-literar sau canonul Leonardo(ironiști metafizicieni). Richard Rorty a remarcat de altfel că filozoful german Martin Heidegger a fost obsedat de modul în care ’’să combine ironia cu teoretizarea.’’Geoffrey Hartman și J. Hillis Miller pledează pentru interșanjabilitatea dintre literatură și critică, iar Gina Puică are o viziune și mai radicală în ’’Forța conceptului’’: ’’E suficient să asculți cu atenție astăzi atmosfera generală, , pentru a te convinge că la ora actuală în lume mișcarea de idei asupra artei tinde să întreacă, dacă nu să înlocuiască de-a binele în unele cazuri, arta.’’Un valoros scriitor român stabilit în SUA, Andrei Codrescu, pare a se simți excelent în această atmosferă post-literară, din moment ce spune într-un interviu: ’’Religia mea este Creolizarea, Hibridarea, Varietatea, Imigrarea, Spargerea Genurilor, Braconajul, Încălcarea Frontierelor, Schimbările de Identitate, Generarea de Măști și Sincretismul.’’Pledoaria sa personală ar putea fi considerată în același timp o bună definiție a post-literaturii. În acest context, impactul gîndirii lui Deleuze asupra evoluției unui nou canon cultural este de netăgăduit; uneori poți avea senzația că a face post-literatură înseamnă a deveni un personaj conceptual deleuzian... De la studiile culturale comparative la post-literatură Pot fi detectate multiple asemănări între tendințele noi din domeniul studiilor comparative, așa cum se practică chiar în Europa Centrală și metoda lui Deleuze de a scrie ’’post-filozofie’’(termen lansat de Richard Rorty, care poate fi identificat parțial cu cel de post-literatură). Filozoful francez este un ’’contemporan al viitorului’’care transcende atît literatura comparată(în studiile sale despre Proust, Kafka, Melville, Carroll, Lawrence, Beckett, ș.a.) cît și filozofia printr-o scriitură personală în care găsim conexiuni frapante între diferitele discipline ale cunoașterii și artelor. Metoda lui Deleuze și trendurile în curs din cadrul studiilor comparative se bazează, după opinia mea, pe aceeași strategie: căutarea de singularități în diverse domenii ale gîndirii și artei, urmată de găsirea unor legături intime între ele și impunerea unor noi viziuni și concepte. Consider că un astfel de nou empirism, dar cu accentul pus pe holism și pe efortul cretiv mai degrabă decît pe cel interpretativ, deschide calea de la literatura comparată și studiile culturale comparative către studiile post-literare/post-literatură. Un cunoscut eseist american de origine română, Marcel Corniș-Pope, relatează într-o carte apărută în 2001 despre curentul ’’avant-pop’’(’’Narrative Innovation and Cultural Rewriting in the Cold War Era and After’’), un fel de post-literatură americană, un hibrid între avangardă și pop-culture, text scriptic și text electronic. Autorul încearcă de asemenea să aplice la doi scriitori contemporani, Robert Coover și Thomas Pynchon, conceptul de ’’polisistem’’(asemănător cu noțiunea de structură rizomatică, dar o structură care interferează și suplimentează structuri apropiate). Extrem de interesante sînt și experimentele sale cu studenții, legate de tehnologiile hipertextuale, care le oferă acestora posibilitatea ’’de a se deplasa de la o primă lectură liniară la o explorare multisecvențială a textului.’’ Literatura, în care creativitatea e guvernată de reguli, e înlocuită treptat de post-literatura schimbătoare de reguli(’’ruling changing creativity’’-Noam Chomsky). Întreguri fragmentare. Devianțe radicale. Compoziții friabile. În post-literatură propoziția nu mai este o ’’imagine a realității’’(L. Wittgenstein), ci însăși realitatea(desigur, cel mai adesea virtuală). Un limbaj-vitraliu, care nu reflectă realitatea, ci își impune propria realitate estetică. Are loc o deplasare rapidă de la text(care începe să joace un rol secundar) la imagine, de la limbajul discursiv la cel nediscursiv. Post-literatura tinde către un limbaj apropiat de cel interior, care este un colaj de imagini, de limbaj discursiv și nediscursiv. Toți acești vectori sînt în consonanță cu principiile non-separabilității și plenitudinii(’’wholeness’’-David Bohm) din științele complexității. David Bohm este convins că limbajul clasic e impregnat de principiul fărîmițării; deși realitatea este continuă, curgătoare, gîndirea de azi este încă discontinuă și fragmentară. Tot el recomandă oamenilor de știință ca analiza în părți să fie înlocuită printr-o descriere etajată a interdependențelor. În post-literatură cunoașterea lumii(proprie modernismului) e înlocuită de cunoașterea interacțiunilor dintre lumi și a modului de a fi al acestor realități de contact. Post-literatura este un canon ironist al contingențelor multiple, care tinde spre unificarea culturii centrate pe poetică, pe arta ce dezvoltă sensibilitatea morală, cu cea bazată pe filozofie și știință/tehnologie. În triada artist-obiect artistic-public, atenția se focalizează pe experiența specială a publicului în prezența proiectului artistic. În loc de arta sau de literatura care imită realul, în post-literatură experimentăm uneori ’’realul care imită arta’’(Brett Yviet). Există o mare forță de imaginație a realului și noi nu trebuie decît să învățăm să ne fixăm centurile de siguranță în vîrtejul său. Textualismul virtual Cîmpul estetic-matrice al post-literaturii se naște din atmosfera epocii actuale, considerată de Virgil Nemoianu postmodernă, postcolonialistă, postindustrială și postcreștină. O societate în care ’’comunitatea a fost înlocuită de comunicare’’, fabricarea informațiilor pure depășește în importanță pe cea a materialelor brute, vizualul televizat și prezența virtuală pun în umbră textul tipărit, se modifică relațiile dintre oameni și chiar natura umană, cresc tensiunile dintre globalism și multiculturalism, se produce un proces vizibil de relativizare a valorilor, un ’’joc parodic cu istoria’’ și, în sfîrșit, în privința religiozității contează mai mult partea spirituală, mistică, decît cea teologică /dogmatică(Virgil Nemoianu, ’’Notes sur l’etat de postmodernite’’, 1995). Literatura e dominată de textualismul scriptural, iar post-literatura de textualismul mediatic sau virtual. Cel de-al doilea propune ’’o deplasare a accentului narativ spre mijloacele și procedeele artei cibernetice: imagerie virtuală, simulări tridimensionale, , jocuri interactive, etc’’(Ion Manolescu, ’’La prose postmoderniste et le textualisme mediatique’’, 1995). Așa cum bine mai remarcă Ion Manolescu în același studiu, în cazul textualismului virtual nu se mai poate vorbi de cititor, ci de un lector-spectator, iar ’’fascinația pe care textualismul mediatic o exercită asupra lectorului-spectator rezultă din anularea frontierelor între dorință și realitate: dictatura imaginii abolește orice convenție scripturală, transformînd lectura într-un act de hipnoză și de seducție vizuală; între semnul grafic și imaginea sa acustică se creează o falie în care, ghidați de principiul freudian al plăcerii, pătrundem din ce în ce mai profund.’’ Unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai realității virtuale, Michael Heim, autor al unor cărți extraordinare precum ’’The Methaphysics of Virtual Reality’’și ’’Virtual Realism’’, ambele publicate de Oxford University Press, avertizează chiar despre impactul ’’limbajului mașinii’’asupra ființei umane și literaturii: ’’Dar adevărul e că limbajul mașinii ia limbajul în stăpînire, și în felul acesta lucrează asupra esenței ființei umane(...). Literatura se modifică, de asemenea, în momentul în care cuvîntul scris devine text electronic. Pe computere, literatura prezintă un sistem de referințe nelimitat pentru toate creațiile simbolice.’’ Potrivit filozofului american, hipertextul, intertextualitatea, infomania favorizează stilul non-linear și asociativ, saltul, intuiția, sinteza, dar erodează capacitatea noastră de înțelegere a sensurilor. Un cunoscut profesor universitar și scriitor american, Jascha Kessler, susține că după ce a predat timp de 50 de ani literatura modernă și creative writing, a observat că tinerii din noile generații sînt ’’în mod evident mai puțin inteligenți, mai puțin informați și mai slab pregătiți pentru a înțelege limbajul decît cei dinainte. Dar și contrariul este probabil adevărat: ei sînt mai deștepți, mai experimentați, și mult mai bine informați despre natura lumii și a variatelor experiențe umane decît cei de dinaintea lor’’(’’Between Alpha and Omega’’, 2002). Prin urmare Kessler atrage atenția în același material că experiența estetică în ce privește obiectele create de om pentru a fi contemplate a fost de asemenea alterată, fapt care afectează receptarea poeziei și a celorlalte arte în formele lor tradiționale. Multe proiecte artistice recente trecute în revistă de Michael Heim în cartea ’’Virtual Realism’’ pot fi încadrate în conceptul de post-literatură. Extrem de interesant este grupul OSMOSE din Montreal, coordonat de Char Davies și susținut de SoftImage(Microsoft). Din echipă mai fac parte graficianul Georges Mauro, specialistul în soft-realitate virtuală John Harrison, muzicianul Rick Bidlack și experta în design și procesare a sunetului, Dorota Blaszczak. ’’OSMOSE este un spațiu virtual de imersie care explorează conexiunile dintre Natura exterioară și Sinele interior. Opera pune în valoare potențialul spațiului virtual de imersie ca mediu pentru expresia vizuală/aurală și experiența kinestetică a ideilor filozofice. În biologie, osmoza este un proces care implică trecerea de pe o parte pe cealaltă a membranei. Osmoza ca metaforă înseamnă transcenderea diferențelor prin absorbție mutuală, disoluția granițelor dintre interior și exterior, comuniunea sinelui cu lumea, dorul de Celălalt’’, susțin membrii grupului. Cîteva texte literare sau non-literare, peisaje virtuale și o muzică stranie se întrepătrund în așa fel încît lectorul-spectator ’’devine resensibilizat față de propria ființă.’’Meditație filozofică, artă/literatură și știință/tehnologie, iată toate componentele post-literaturii prezente în manifestările echipei interdisciplinare OSMOSE. Fenomenul capătă amploare pe zi ce trece și se poate susține deja că nu mai este vorba de indivizi izolați interesați de vis, de virtual, ci o întreagă lume se deplasează în miezul visului, al realității virtuale. Există însă întotdeauna și riscul realizării unui ’’mixtum compositum’’(amestec artificial și nereușit), de aceea contestările vor fi tot mai vehemente. Monica Spiridon considera de pildă că în felul acesta ’’ia naștere un trafic de concepte și metode cu două sensuri de circulație-pe cît de riscant pe atît de bizar.’’(’’Postmodernismul: o bătălie cu povestiri’’, 2002). Despre noua paradigmă, pe care nu o numește post-literatură și nu o delimitează de postmodernism, la fel ca toți autorii citați anterior, crede cu toată convingerea că ’’în numele pluralismului, ea ar avea ca rezultat supersimplificarea literaturii, ca și a teoriei, a artelor, ca și a științelor, țintuindu-le pe toate acestea într-un tipar monolitic, exclusivist și nerentabil cultural.’’ Indiferent de existența unor opinii pro sau contra, grupurile de genul OSMOSE vor prolifera în viitor și vor constitui o alternativă care nu poate fi trecută sub tăcere la disciplinele tradiționale literar-artistice(care în mod evident nu vor dispărea, dar vor avea o audiență tot mai redusă pe măsură ce limbajul mediatic își va impune supremația). Post-literatura și timpul Orice nou canon cultural are o relație particulară cu timpul; de altfel pentru Henri Bergson timpul este sinonim cu creația. În teoriile morfologice recente timpul purtător de diferențe, ramificat, diferit cadențat, devine însăși substanța lucrurilor. Din această perspectivă ne putem întreba dacă nu cumva chiar generarea formelor naturale este o confruntare tainică între diferite forme de timp. Relațiile dintre spirit și timp, dintre energie și timp rămîn încă neelucidate. Probabil în orice reușită estetică timpul fuzionează cu spiritul, iar în caz contrar nu se mai poate vorbi de dulcea durată bergsoniană, ci de un timp-zombi și de o artă spectrală. ’’Dacă modernitatea a spațializat timpul, atunci postmodernitatea retemporalizează spațiul; soliditatea spațiului și a locului în spațiu se supune mobilității descentrate a informației și plasamentului’’, observa David Harvey în ’’The Condition of Postmodernity’’, 1989. Post-literatura este o literatură-artă rizomatică aparținînd postmodernității-o epocă a ’’timpului intensiv al telecomunicațiilor’’(idem). Despre o ’’accelerare a timpului’’ relatează și Michael Heim în ’’Methaphysics of Virtual Reality’’, dar și despre o încercare de a atinge simultaneitatea temporală proprie acelei VISIO DEI despre care amintea Leibniz. Probabil simultaneitatea temporală este și idealul unor grupări post-literare precum OSMOSE. TIMPUL INTERIOR al post-literaturii pare să fie apropiat de acea viziune a timpului exprimată de cel mai copleșitor scriitor post-literar al vremurilor noastre, Madison Morrison: ’’(...)timpul merge înainte și înapoi simultan. Cu alte cuvinte, noi trăim atît în viitor cît și în trecut, ca și în prezent’’(’’The Sentence Commuted’’, 2005). În eseul ’’The Tragedy of Central Europe’’(NYRB, 1984), Milan Kundera considera că în Europa Centrală popoarele sînt definite în primul rînd de cultură și destin, nu de geografie. Dacă îi ducem mai departe ideea, putem susține că Europa Centrală este o civilizație a noimelor temporale, marcată de impalpabil, imaterial, instabilitate, interiorizare și metafizică. Timpul înseamnă succesiune. Poate că Europa Occidentală și SUA reprezintă o civilizație a noimelor spațiale, cu accentul pus pe plenitudine, materie, echilibru, exteriorizare, pragmatism. Spațiul se caracterizează prin simultaneitate. S-ar putea afirma așadar că occidentalii au geniul spațiului(’’realitatea virtuală’’, un spațiu înghețat, lipsit de dimensiunea temporală a apărut în SUA) iar central-europenii pe cel al timpului, deși de multe ori astfel de verdicte pot fi simplificatoare sau nerelevante. Sinteza, ’’marea lege a ontologiei’’(Flaubert, 1855), poate transforma o succesiune în simultaneitate și probabil a sosit timpul unei comuniuni între Orient și Occident, la care pot contribui și experimentele de post-literatură. (din viitoarea carte \'\'Marele Joc\'\')