Dar Vîntul...

M-am așezat în cuibul meu de paie, după o zi de umblet prin noroaie.

Am plîns un trup de om ascuns de soartă, într-un căuș de palme de copil și o frunză moartă.

Atîta ploaie lîngă altă ploaie, au aruncat din lacrimi in noroaie.

Deschid acum o poartă după poartă, să te găsesc în gîndul ce în vînt mă poartă.

Trec Dunărea cu tine in libere convoaie, nepăsători de visele ce se îneacă în șuvoaie.

Eu îți sărut o mînă caldă fără să știi, deodată și ca un vînt normal mă las îmbrățișat la tine în poartă

Acum te simt aievea în gîndul meu de ploaie, ca un zefir de noapte bună în cuibul meu de paie.

Am vrut să te sărut pe o petală a tinereții tale ce te poartă, dar vîntul mă aruncă mereu în altă soartă.