Mitul lui Sisif

I -Nu te urca așa în mașină! -Hai mă, lasă-mă!spuse sictirit dar zâmbind. De la Brașov la Onești ajungi cam în două ore. El vrea să ajungă în una, așa că…dă-i în pizdă! La intrare în Târgu Secuiesc o luminiță verde, sau cel puțin așa părea de la distanță, trecea strada. Sisif n-a băgat-o în seamă. El era în lumea lui, cu muzica lui dată tare, cu ochii întredeschiși. E vina alcoolului. El îți închide ochii ca să vezi altfel lumea. În momentul când un om moare ți se pare că îl simți, că știi că va muri. Stai pe stradă, fumezi o țigară iar femeia care trece prin fața ta cu 3 plase de 50 de kilograme într-o zi însorită de iulie leșină. Tu știi că n-a leșinat, știi la fel ca și mine, la fel ca și noi, știi foarte bine cum arată ultima suflare, cum se simte ultima suflare, parcă simți că te strânge capul așa de tare că sufletul tău vrea să iasă prin mijlocul capului tău, printr-un fir de păr, chiar dacă o singură dată te intâlnești cu ea. Acest moment de luciditate al lui Sisif fu urmat de un geam roșu cu o față strivită de el și un ochi atârnând de oglindă. A pus frână, s-a dat jos din mașină. Era un om bătrân peste care a dat. Săracul avea vestă reflectorizantă dar cine să îl vadă? În momentul respectiv părea că lovise un brad de crăciun ornat cu beteală și globuri roșii, ca să contrasteze frumos. Oricum, el nu vedea asta. Fusese învățat de mic să își asume responsabilitatea pentru orice faptă comisă. Așa că a sunat la poliție, și a așteptat să vină mașina. Și-a dat seama că aici viața lui se orientează spre alte locuri. Când a suflat în fiolă era afișat 0.8 și cum avea carnetul luat de 2 ani și-a amintit “0.8 pentru dosar penal”.”Am pus-o acuma, nu o să mai văd niciodată soarele. Nu o să o mai văd niciodată pe Otilia, nu voi mai ajunge în Mexic cum îmi doresc. Nimic. Asta pentru că n-am putut să beau o bere mai puțin. O nenoricită de bere”. II -Pentru omor din culpă, și condus sub influența alcoolului ești condamnat la închisoare 10 ani, fără suspendare. -Nu se poate așa ceva! O să mor acolo. Vă rog domnule judecător nu faceți asta. -Hotărârea a fost luată, îmi pare rău. Legea e lege pentru toți. Un polițist mai dolofan l-a luat de braț și l-a dus până afară. L-a invitat în dubă, valetul îl aștepta, făcând un gest tipic, s-a aplecat ușor și i-a arătat scaunul cu mâna. Afară ningea, fulgii semănau foarte bine cu confetti, tot universul se bucura de faptul că el intra în pușcărie. Polițiștii, tot polițiști, normal că n-a intrat ca un superstar în mașină. S-a trezit direct în închisoare cu o durere mare de spate și o frunte vânătă. Aici era pe un scaun, dezbrăcat în pielea goală, Adam în fața Lui Dumnezeu. I-au dat niște haine măslinii și l-au trimis în celulă. Drumul până acolo, de-a lungul unui coridor, din fier, cu flori de rugină la tot pasul, cu figuri fericite că văd un chip nou în familia lor. A primit tot felul de replici, “o să ne înțelegem foarte bine”, “să nu îți fie frică de mine”, “iți împrumut eu săpun dacă nu ai”. Oamenii se arătau foarte binevoitori cu el, gata să îl ajute cu orice. Celula sa, foarte primitoare, avea tot ceea ce are nevoie un om. Un pat, o toaletă, o chiuvetă, și un gemuleț mic prin care nu puteai vedea nimic dar făcea destulă lumină. A doua noapte a fost îngrozitoare. Atunci când nu dormi 3 zile una după alta începi să ai halucinații, ți se ascut simțurile, dar nu le poți controla. Stai într-un spital, asteptând cu biletul de trimitere de ore întregi, pentru că vrei să vezi de ce te dor urechile așa de tare că nici măcar nu poți dormi. Și nu stai singur. Sunt oameni bătrâni lângă tine care au venit să iși scoată dopuri din urechi, stau alții cu o tuse îngrozitoare, stau alții care vor să își dea ghipsurile jos. Și tu, centrul spitalului aduni toată informația și nu o mai prelucrezi, o primești direct, primești mirosul de ceară de urechi, primești sunetele făcute de scaunele cu rotile de la un etaj mai sus, ai impresia că nu mai poți respira, că aerul nu mai e umed, că simți gust de ghips în cerul gurii si că vrei măcar un pic să le distingi una de alta. Dar nu, ele te lovesc din toate părțile, te înnebunesc. În închisoare nu ai parte de ghipsuri. Ai parte de miros împuțit de metal, acru pur și simplu, ai parte de așternuturi împuțite, de toalete care miros mai urât ca intr-o groapă de gunoi, de sforăituri puternice cărora le simți gustul amar, de lipsa de pastă de dinți. Sisif a crezut ca a murit atunci și că așa e în iad. III În dimineața aceea soarele strălucea atât de tare încât podeaua din camera lui era galbenă. N-a văzut-o niciodată așa. Era încă devreme, lumea nu se trezise. Și s-a gândit că n-a văzut niciodată ce e sub patul lui. S-a dat ușor jos din pat, s-a încălțat și și-a lipit capul de podea. În momentele când ai deja-vuuri tot timpul spui “Maaaamă ce tare” și ele apar întotdeauna ca o amintire, care era deja în capul tău, simți că ai visat asta. Așa reacționează corpul tău, te minte. N-ai visat. Þi s-a mai întamplat cu siguranță, e prea real să simți că ai visat. Și atunci te întrebi :”Oare eu am avut o viață anterioară? Dacă da, înseamnă că nu mi s-a șters memoria complet, că există unele locuri ascunse în care nici măcar Dumnezeu nu ajunge?” Biletelul era sub piciorul dinspre perete al patului. L-a văzut că era un pic mai galben decât podeaua. L-a desfăcut. L-a scăpat din mână și a început să respire repede, pupilele i s-au dilatat. S-a pus in pat. S-a gândit mult. Oare în una din nopțile nedormite de la început a scris biletul ăla? N-avea cum. Era prea galben. Părea foarte vechi poate chiar de 50 de ani. Sisif avea fața galbenă la fel ca biletul. Nu putea concepe acest lucru. Să găsească scrisul lui pe o hârtie groasă si veche. Exact scrisul lui, cu cu litera “f” înclinată spre stânga, exact cum o făcea el. Oare înnebunise de tot? Hiperventila. A simțit că amețește, în acel moment lumina din camera sa a dispărut. Se vedea iar ca și cum ar fi fost iarnă si deodată își vede mâinile îmbătrânite ținând același bilet dar de culoare albă de data asta. A simțit cum este dus de o forță necunoscută sub pat, a văzut cum pune biletul sub pat, a simțit cum cineva sau ceva îi întoarce capul în sus, spre geam. - Scoală bă pizdo! Þi-am adus de mâncare. - Mariane, tu ești? - Da da! - Frate vreau să te rog ceva, neapărat. Știi cine a stat în celula asta înainte să vin eu aici? - Nu știu coaie dar cred că pot să aflu. Mă uit în arhivă și îți zic mâine. Încă o noapte nedormită. Marian a venit dupa cum a promis a doua dimineață. I-a spus că acum 60 de ani un tip Isfis nu mai știu cum a stat în celula 8 pentru că a furat un cal. Pe vremea aia un cal furat de la stat însemna o crimă foarte mare. A primit închisoare pe viață. I-a arat și o poză cu el. Pușcăria era neschimbată, aceleași geamuri, aceleași podele, aceleași holuri. Nu era nimic special la acest tip. Directorul închisorii din acea vreme era interesat de toți deținuții săi. Știa despre el că a fost bătut crunt, a stat în spitalul închisorii 2 ani. În tot acest timp a fost inconștient. Când s-a trezit era mai plin de viață ca oricând. Directorul s-a oferit să îl trateze, să îi dea orice ar vrea. Isfis i-a cerut doar un stilou și o foaie. S-a uitat ciudat la el dar i-a dat totuși. A doua zi a murit. L-au găsit în pat zâmbind și uitându-se spre geam cu ochii larg deschiși. Șocant. Sisif avea 30 de ani și, după cum scria în arhivă, acum 30 de ani murise Isfis. Atunci și-a dat seama. N-a visat, s-a văzut pe el, Isfis, s-a văzut pe el în Isfis, el a furat calul, el a cerut foaia si stiloul, el a dat peste un bătrân cu mașina, el se găsise pe el în închisoare. IV -Vai domnule director, cu ce pot să vă servesc din umila mea locuință? -Nu te mai saturi de replica asta? De 2 ani îmi tot zici asta. -Îmi pare rău. Nu o să o mai folosesc niciodată. Și se repezi la beregata lui. Directorului i se micșorară pupilele, sângele lui sărea pe cămașa lui Sisif, făcând-o să i se lipească de corp, ca și cum ar fi fost Hercule și urma sa moară ars în sângele centaurului Nessus. Mai avea un an până ieșea. Era conștient de asta. Și ce conta că omorâse un om? Pentru un an… Replicile au venit din toate direcțiile în celula lui. Bastoane, pumni, picioare, era desfigurat.În loc de față avea o vânătă. Și degetele toate îi atârnau inerte de mâini, dinții arătau ca niște culmi de munți privite din depărtare. Dar el continua să zâmbească. A fost condamnat la moarte. În ziua când trebuia să moară l-au adus pe targă. Zâmbea. Călăul era un doctor de-abia ieșit din facultate, era galben tot. Își luase ochelari de soare să nu i se vadă ochii. L-au legat de targa aia nenorocită și rece. Zâmbea. Doctorul scoase o seringă cu cianura și i-o băgă in venă. Îi tremurau mâinile. Sisif se uită la el și făcându-i cu ochiul îi spuse “ne vedem mai incolo un pic” apoi își întoarse capul spre singurul geam din camera aia și zâmbi. Simți cum sufletul îi iese prin firul ăla de păr, simți cum este tras afară din corpul lui mov, cu oase rupte cu membre dislocate, simți o durere inimaginabilă, mai rău decât să fii tras printr-un geam spart într-un avion. Măcar acolo gaura e mai mare. A durat 20 de minute. Începuse să simtă că nu mai e suflet mult, nu mai e mult până când va pleca de acolo. -Felicitări doamnă, e un băiat!