Poezie
cineva spunea că sufletul nu doare
tatălui meu
1 min lectură·
Mediu
îl simt ca pe un păcat lepădat
în leagănul unui nou-născut
ca pe o eclipsă sângerând în brațele luminii
la porțile somnului viața cerșește îndurare
lacrimile sunt doar o scuză adusă durerii
care mușcă până la os hălci din sufletul meu
unde sunt candelabrele din ochii tăi
și hohotul copilăriei revărsat ca o liturghie
în meditația enoriașilor
de ce Doamne lași timpul să-și facă de cap
de ce ne dai puterea să supraviețuim plecării lor
a celor care au născut iubirea odată cu noi
de ce îngropi trecutul îndoliind prezentul
forțându-ne să suportăm golul făcut de ei
lași boala să-și întindă tentaculele pe trupul
umil zăcând între cearșafurile morții
lumea basmelor se prăbușește odată cu sunetul pământului
aruncat pe capacul tăcerii
închide în el viața lui și copilul din mine
ecoul plecării
respiră prin mine tată
vezi norul acela ghemuit la poalele cerului
s-a transformat într-un armăsar alb
iar tu
tu te ridici mândru în șaua lui
zâmbindu-mi peste umăr
respiră prin mine
tată
respiră
003844
0