‘Zâmbește-mi ,agonie, că mi-e dor!’
Așa-mi spunea, când ne-ntâlneam spre seară
aproape de piata fără flori.
Și eram noi, și nimeni să ne vadă.
Doar luna tresărea uneori.
‘Zâmbește-mi ,agonie,
Câtă cruzime in ochii mei mărunti
Și câtă nemurire!
O lume-ntreaga aș ucide
Și m-aș scălda în gemetele ei!
Aș râde sec de rugile-i temânde,
Aș îngropa-o c-o singură privire.
Să curgă
