Un sfert de ceas in noapte

Se înserase de mult, însă întunecarea fusese una blândă, nu ca cea din serile trecute, când soarele cădea ca sfârtecat de lama prost ascuțită a unei ghilotine. Vântul palid și totuși răutăcios îi sferdelea gândurile de abia adunate. În spatele butoiului de stejar putred mai picura vin, puțin câte puțin și fără nici un fel de zgomot, parcă pentru a respecta cuvântul greu al vântului. Priveliștea oripilantă a stârvului făcea ca totul să pară mai întunecat, mai deprimant, mai greu. Bărbatul își continuă insă ingrata slujbă, arareori privind spre cer. Pajiștea semăna tot mai mult cu un cimitir profanat, lăsat în decădere, cu spiritele alungate spre cei iubiți. Își șterse sudoarea de pe frunte cu un gest mai degrabă fin decât obosit. De opt zile știa că el va fi cel ce va condamna sufletul lui David la eterna rătăcire. Știa că, în a opta zi de la căderea stelelor în crâșma părăsită de la marginea șoselei, el va fi nimic mai mult decât un gropar. Cu un ultim gest își scoase pălăria salutând (cât de ironic!) viața... Sapa rămasă înfiptă în groapa proaspătă era singurul lucru ce amintea de cel înmormântat fără de cruce: David.