îngerașul meu

într-o căutătură restantă de viață

zâmbesc și-mi umplu paharul.

orientare destoinică, hazard, despotism, măgulire

cu alte cuvinte speranță și superficial.

mă amărăște o beție a zilelor goale

pe cât de goale pe atât de grave

durere, tremurul paranoiei

o zbatere între imaginație și realitate

dorință nevinovată de concret

și refuz mizerabil al oamenilor

mi-e atât de greu să înțeleg,

mă plictisesc când ascult

de fapt nu mai suport să ascult

e mereu acelși ton în fond,

pare linștit

cât hău se poate ascunde sub un ton...

când timpul cade

când mișc cu teamă ceașca de cafea

când mă ascund de sunetul de la geam

așteptând să se întâmple ceva

să se rupă

să se termine

și știu că în curând o să mă pricopsesc

o să am o activitate, o slujbă, familie,

și mi-e scârbă de gândul că o să râd complice de stările mele apropiate de patologic, bine bine, nu zic că trăiesc acum, cât de cum aș fi, n-aș crede că unde nu e timp pot vorbi de trăiri,

mă mir ca scriu, că am nesimțirea să mă amestec și aici, când văd bine că nu pot duce nici măcar o idee până la capăt și nici măcar starea de spirit nu are finalitate

e o lume plină de mine si dezagregată, aha, asta e scuza, asta lipsea,

trebuie să asigur un mediu imparțial luptei dintre ceașcă și pahar, că de nu, mă mănâncă delictul de a-mi reproșa mereu că sunt slab

îngerașul meu, dacă vezi, dacă mă vezi, dacă nu ai altceva ce face și dacă încă nu ți s-a urât cu mine, te rog să stai până la sfarșit, te rog să constați că toate greșelile pe care le voi face de acum inainte se vor datora intențiilor bune.

așa e cand ridici tâmpenia la rangul de antinomie, îngerașul meu, așa e, ajung la tine.