Ti-as zâmbi, sincer, dar inca nu am lacrimi!

De aici până acolo nu e decât totul;

Totul în jurul meu… nu e decât nimic în jurul tău,

cu toate că nimicul tău e totul pentru mine…

Și uite-așa, totul meu, e nimic pe lângă nimicul tău, adevaratul tot al meu…

De la tot până la nimic, nu e decât o bătaie de inimă.

Bătaia mea de inimă, să fie oare nimicul totului tău?

Să fie oare totul meu nimicit? Să fie totuși nimic mai mult

decât tot pentru mine și nimic pentru nimicul tău?

Nu se poate. Nimic e negativ. Și negativ cu negativ, dă plus.

E minus, totuși.

De la o bătaie de inimă până la amintire, nu e decât o sfâșiere;

Un ac de seringă impotent ce perforează minuțios amintirea

încercând să facă găuri cât mai apropiate,

care să ducă în cele din urmă la una mai mare, la nimic.

Dar nu se poate. O sfâșiere nu se obține cu una, cu două…găuri.

Acul e impotent, spuneam.

Și nu face decât să apese amintirea, să o învie, și așa obține sfâșierea.

Atât poate și el…

De la o sfâșiere până la resemnare nu e decât o ploaie;

Toate se spală cu o ploaie… toate mai puțin amintirea.

Nu poate fi decât încețoșată, de picuri nocivi care încearcă să o stingă, să o spele. Resemnarea e pentru oameni goi, care nu iși permit sfâșieri.

Ele păstrează vie amintirea. Sfâșierile.

Ploaia nu ar fi cu nimic mai bună decât un ac impotent… E totuși mai bună.

Ea nu insistă. Vine doar din când în când…

Știe ea când e cazul…

De la o ploaie până la o lacrimă nu e decât un zâmbet.

Un zâmbet luminat și fără temeri. Fara menajamente,

pentru că numai așa poate transforma o ploaie într-un picur, o lacrimă.

Mai bine o lacrimă, ce-și face loc cu greu, cu un ultim efort

înainte să cunoască seceta, pe lângă umbrele obrazului,

strivită de realul cunocut, căutând să ajungă pe buze,

să-și poată îndeplinii misiunea înainte să fie din nou

una cu ploaia, de care s-a temut, înainte să devină cu-adevărat,

o lacrimă martir.

Își face datoria, și apoi se contopește cu zâmbetul,

ca un gest diplomatic între două mari puteri.

De la un zâmbet până la ironie, nu e decât un gest…

Nu trebuie să fie cine-știe-ce gest.

Unul mic, aproape neînsemnat, dar sufiecient de important

încât să aducă odată cu el, o lacrimă in tabăra opusă.

Și uite-așa, tot ce am clădit,

prin nimicuri, sfâșieri, ploi, și o lacrimă hazardată,

se poate dărâma.

Și atunci nu știu care să fie gestul potrivit.

Ar fi ciudat totuși să o țin într-un zâmbet,

pentru că un zambet înlemnit, nu e cu nimic mai bun

decât un “du-te-n mă’ta!”.

Așa că mă decid, să nu mai zâmbesc. Dar când să mă opresc?

Păcat că nimeni nu te învață lucrurile astea.

Le înveți pe propria piele. Că așa-ți trebuie… așa devii și tu o lacrimă;

din ce în ce mai curat și mai puternic, ca să nu amintesc de curaj…

lucrurile astea se traiesc nu se invață, șoptea ironic cineva…

am încetat să mai zâmbesc…

se pare că momentul era în sfârșit potrivit.

De la un gest până la plăsmuire nu e decât iubire

Și nimic mai mult. E cam impropriu să amintesc nimicul

în contextul plăsmuirii. Plăsmuirea e totul cuiva.

Nimicul nu are ce căuta aici. Nu e nimic ce ar putea însemna nimic.

Am omorât uite-așa nimicul, printr-o dublă negație. A rămas totul.

De la un gest până la plăsmuire, nu e decat iubire și …mai mult…

Nu mă mai justific. Măcar a dispărut nimicul.

Scuze.

De la iubire până la nimic, nu e decât totul…

(…)

27 septembrie 2006