Poezie
Oameni de zăpadă
2 min lectură·
Mediu
nu sunt copil. decât noaptea.
și ziua.
Nu sunt copil, dar
vocile lor îmi spuneau
du-te! Du-te!
încrede-te în noi!
zâmbește fără consecințe
și-ai să vezi
cerul
are să-ți urmeze pașii
va fi furtună
dar tu vei zâmbii
va fi ninsoare,
și tu vei râde de unul singur;
zâmbește fără consecințe!
cerul e mare
și câteodată albastru
cu toate astea,
de fiecare dată când o faci – de fiecare dată când te-arunci în ceruri
ei îți zâmbesc înapoi
te acoperă, apoi te descoperă
doar ca să știi ce bine e să fii acoperit
îți udă privirea
doar pentru că tu,
de unul singur,
nu știi să plângi!
așa ți s-a spus:
nu știi să plângi
o face el pentru tine.
ia-l de mână
și plimbați-vă prin lume!
tu și cerul tău.
tatăl tău,
mama ta -
ia-i de mână
și arată-le cerul tău!
învață-i și pe ei să nu știe să plângă!
învață-i să iubească cerul.
fă un bulgăre de iubire
și joacă-te vara prin norii tăi
aruncă-l după oameni,
și încrede-te că și ei
vor avea cerul lor cald
în fiecare zi!
vocile lor îmi spuneau toate astea
în chip de oameni de zăpadă
și de bucurie,
la gândurile lor
i-am prefăcut în bulgări.
11 mai 2008
002.520
0