Vorbe

E două dimineața. Sună telefonul. Răspund. - Alo! - Nouăzeci și doi, patruzeci și patru, șaptesprezece? - Nu, zic eu calmă. - Dar ce număr ai d-ta? - Da\' ce te interesează ce număr am eu? Important e că numărul meu nu e cel pe care îl cauți tu. - Scuză-mă dacă te-am deranjat. - Nu face nimic. - Poate-ți închipui că mie nu mi se întâmplă să fiu deranjat. - Ba da, îmi închipui, zic eu cu ochii pe jumătate închiși. - Azi dimineață m-a sunat unul de trei ori să mă întrebe dacă la numărul meu nu e fabrica de șireturi. Există o asemenea fabrică? - Poate glumea. - Nu, vorbea foarte serios. Aproape cu disperare. Altul m-a chinuit o lună de zile sunându-mă la ora 7 fix, dimineața, și cerându-mi autoritar: Dă-mi-l pe tovarășul Curcan! Imediat! - Cred, zic eu adormită, că nu e întotdeauna vina telefoanelor. Unii greșesc din neglijență. Ca d-ta acum. - Eu?! Păi ce, eu am greșit din neglijență? - Nu!? - Nu. Eu am sunat anume. Am format un număr la întâmplare. - De ce? - Ca să vorbesc cu cineva. Mă plictiseam. - Citește o carte. - Am citit una. Am terminat-o de acum o lună. Altceva e când vorbești cu cineva, cu o persoană vie - D-le, d-ta ai în apropiere un ceas? - Ce să am? - Un ceas. O chestie rotundă, pătrată, ovală sau orice formă vrei cu 12 numere și câteva ace. - Ace? Și-nțeapă? - Măi omule, ai așa ceva în preajmă? - Am o farfurie, dacă la asta te referi! - E bună și aia. Ai o coajă de pâine? - Da. - Rupe-o în 12 bucățele. Sper să știi să numeri! - Ce? - Ai rupt? - Da, - Da, și acum? - Așează-le rotund pe farfurie. Ia o furculiță și un cuțit, pune furculița la a doua bucată de pâine și cuțitul la a unsprezecea. - Da. - Ei, și acum ascultă. Ce oră este? - E două firimituri și un cuțit la unșpe\'. - Of. Bine! După ceasul meu e trei fără cinci, patru, trei doi, unu... și-i pun ceasul la receptor. Ceasul sună și închide și eu adorm fericită. Sună telefonul: - Alo! - Ai dreptate. E trei!