A înflorit cerul...

Seara își scutură pletele. Din pletele ei se revarsă un parfum dulce de iasomie. E liniște. Departe, undeva, se zărește plutind un abur argintiu. Din aburul acela se naște o STEA, ce se animă de pletele tot mai albastre ale serii. Apoi se nasc rând pe rând mii de stele, mii de alte lumini. Iar din lucirea de vis a stelelor, din parfumul florilor, din aburul fermecat ce-a învăluit lumea se înalță..LUNA. Cerul pare un arbore albastru, un arbore vrăjit. Reginele Nopții și-au deschis petalele albe încărcate cu miresme, se clatină înfiorate de o dulce adiere și-și șoptesc mirate între ele: -A înflorit cerul! Glasul florilor e unul aparte. Un glas ciudat pe care nu-l auzi decât uneori. Te învăluie pe măsură ce îl asculți ca într-o vraja. -A înflorit cerul! Ramurile lui sunt încărcate de flori, sunt flori cerești!razele lunii se revarsă peste lume precum o sumedenie de fluturi argintii. Luceafărul piere în depărtări urmat de alte și alte stele. Apar zorile ca niște zâne înveșmântate în valuri trandafirii, aurii-albăstrui. În zare se mai distinge o ultimă stea ce apune și ea învăluită într-un abur argintiu. Aceea e Steaua mea! Știu că e acolo și ea știe că sunt aici. Ea înflorește Cerul, iar eu în schimb, înfloresc pământul cu flori și cuvinte.