Anamneză

Revenire fortuită, scrâșnet de dinți, cuvinte nespuse și apusul la picioarele noastre,

La naiba cu planul – eram mai tineri ca niciodată, fredonatul o demonstra

Deci vino, nu mai aștepta. Azvârle notițele și lasă florile. Iar pregeți…de ce ?

Nu-i nimic de pierdut, doar noi stând sprijiniți unul de altul și ploaia deloc patetică de amintiri

Imaginea de pe retină se șterge acum. Curând nu va mai fi. Petalele s-au frânt. Și tu…

Mă gândeam că poate lăsasem camera în dezordine și cineva aflase…

Apoi mi-am adus aminte că numai era nicio cameră și nici vreo persoană care s-o găsească

Un zâmbet mi se încrustase în minte și cu unghia mă zgâriasem ușor ca să nu uit

Așa de amorul artei, am mers apoi către umbre ce nu erau, către oameni care nu se mai așteptau

Și glasul? Da, glasul. Abia dacă-l mai disting de-al meu. Foile-s vânt, rătăcind. Și eu…

Nimic n-a fost mai greu decât să ne pierdem. Părea atât de ușor și totuși s-a complicat atât

Am fost prea egoiști cu frunzele strivite de privirile tăioase. Am fost încrezători…

Mă-ndoiesc c-am fi fost dezamăgiți, dacă am fi știut de atunci. Poate am fi râs și-am fi strâmbat din nas

Poate am fi cumpărat o altă hartă și-am fi mers la altă ghicitoare. Poate n-am fi sărit pe geam

Și ce dacă nu ne-am mai fi rătăcit? Numele nostru n-ar mai fi fost chemat și așteptat cu sufletul la gură? Noi…

Mirosea a parfum de regret și-a esență de remușcare. Sau poate eram doar alergică la izul sărat al mării

Mă trezisem urmărind copiii fugind și râzând, fetița cu părul împletit, împiedicându-se, băiatul nesigur

Tu râdeai când într-un final vedeai că nimic nu se pierde…sau că se uită… Doar îți spusesem de atâtea ori

Lipsa cuvintelor acordată la nevoile noastre era convenabilă. Nu e niciun sfârșit….

….Încet se așează la loc. Întâi colțurile, marginile și apoi cu greu, centrul de interes. Încă puțin…

Și totuși a fost o cameră răvășită. Și cu siguranță cineva care a ciocănit și-a contenit s-aștepte

Și florile smulse din grădină și țepii care m-au făcut să te-mbrâncesc și câinele care ne-a fugărit

N-a fost niciodată nevoie să ne plângem sau să ne simțim dezamăgiți și tulburați

Dar s-a simțit nevoia să plecăm, să ajungem acolo unde nici chiar nimicul n-are nicio șansă

Unde visele-s ori prea tulburi ori prea clare. Unde zgomot și liniște se-mbrățișează. Gata, în sfârșit…

De unde ne-am întors. Tu, plictisit de-atâta nemurire-ntr-un pahar de pulbere…Eu,

Veșnic așteptând cu totul altceva sau poate doar sperând la alte așteptări și la vântul cernut printre degete

Noi, neînțeleși și nesperat de cutezători. Fără remușcări, fără băi reci de vinovăție…

În frageda răcoare amalgamată de răsuflări ușurate, noaptea s-a așternut pe vârful nasurilor noastre

La loc ca la-nceput, imaginea de start, c-o grădină devastată și urme adânci de pași și-n urme, resturi de frunze...

Gândurile noastre sunt în contratimp și par de prisos. Pesemne clipa a trecut și nu ne-a rămas…

Decât o nouă zi, desigur. Mereu, mereu, zile și timp, ca mine și ca tine – trecătoare și persistent

Și poveștile cu adevăr lipsit de relevanță și copii care se joacă și marea la orizont în plin conflict cu cerul

Precum și de ce nu, satisfacția lipsei unui gust dulce-amărui și stăvilirea durerii, ce ne-amăgise……