Cătălin Lupu

am fost născut despuiat fără lacrimi fără țipăt nu am avut ochi de bărbat și o mamă care să mă strângă la suflet copil fiind am învățat despre sânii femeilor despre culegătorii de

Stau la masa din bucătărie și privesc pe fereastra mare și murdară. De curând, vizavi, peste șosea, din cenușa unei case naționalizate, s-a ridicat mai rapid ca o biserică, un nou Spital General.

aștept să îmi scrii așa cum vena ombilicală așteaptă seringa dacă ai fi aici ți-aș povesti despre domnia de o mie de ani a sfinților despre trădare despre distanță ceață și

este liniște căci cineva a ucis timpul cu pietre doar sunetul unui joint pe care îl voi consuma până la sfârșitul lumii prăbușește bucăți de pereți în jur liniștea aceasta mă îmbracă în

Toate personajele care apar în această pagină sunt fictive. Orice asemănare cu persoane reale, vii sau moarte sau în stare de inerție plictisitoare, este pur (ne)întâmplătoare. Tot ce ating se

Am murit. Și nu este o simplă afirmație gratuită. Sunt pur și simplu mort. Nu sunt fericit de constatare, însă s-a întâmplat totul atât de repede încât nici să sting lumina în cameră n-am

Ceață peste tot în jur. Peste orașul-cadavru, peste blocuri, peste șosea, peste lac și copaci, ne-a învăluit ceața ca o haină. Îmbrăcat în haina aceasta, mă întreb de ce scriu mereu numai după ce

cuvintele uneori sunt inegale necruțătoare nedrepte stau între noi precum zidul berlinului sau ne îndepărtează până la lacrimi privesc pe geam pe cer nori trec rând pe rând subtil ca în

dansăm legați la ochi sărutându-ne complet dezbrăcați pe o scenă pustie într-un teatru aproape gol la o oră târzie răsuflarea noastră are forma unor mâini dansăm muzică de pian și sunet de

crede-mă oamenii mereu vor căuta ceva unii dintre aceștia însă nu vor găsi decât zile și atunci în gândul lor se va strecura teama rugăciuni încinse și o ură de moarte își vor aminti că

dumnezeu ne vorbește când ne încoronează cu strigăte și chin când ne uită în șoapte când ne înfrânge-n exil când scriem un poem trist despre urmele sale pierdute pentru totdeauna sub ochii

când eram mai mic nu adormeam până ce nu țineam la piept o inocentă felină din sticlă adoram jocul secret de-a nevăzutul dacă plângeam bunicii mă îmbrățișau alungau cu un deget timpul mă

viața asta este un vis pictat de un copil tremurând în spaime nesfârșite ce așteaptă învierea veacurilor întind mâna și lumina soarelui îmi pare vie pot citi în ochii acelui copil cuvinte

dormeam, iar în somn, cineva îmi vorbea despre visul său cu moarte. mai triste decât orice vocală poveștile noastre se întâlneau în palma zorilor. poveștile noastre ne părăseau mai apoi ne

aplec urechea asupra unei icoane și-ascult. mă zbat ca o poveste ratată, în plasă și mă întreb dacă tăcerea este cel mai bun lucru care I s-a întâmplat vreodată omului. * trăiește în

aș vrea să ne plimbăm prin ploaie din actul apropierii să aflăm despre suflet. în stradă, ținându-ne de mâini vreau să fugi, să te-ascunzi de mine vreau să fug, să m-ascund de tine vreau să

La început a fost Eliza. În acea zi senină, de toamnă, mi-a dăruit un măr verde, a zâmbit ușor, apoi m-a luat de mână și ne-am îndreptat către ușa camerei "de la față", cum o numeam noi. Camera

ea trăia cu speranța că ne vom cunoaște viitorul într-o bună zi dimineața se trezea speriată și transpirată se așeza în bucătărie își lua cana de ceai își aprindea o țigară dacă o priveai în

după o poezie de Brigitte Gyr Camera are în prim-plan imaginea unui perete alb, unde sunt scrise cu sânge cuvintele: "the one who writes". După câteva secunde în care camera zabovește

sub privirile celui ce nu poate ierta fantome rătăcite și triste par fulgii de zăpadă (ne)cunoscuta ce-l așteaptă la colț de stradă-n vânt tace chitic cu mâinile strânse la piept nu știi la

îmi este atît de somn încît nu te mai pot privi aud sunetul pașilor tăi dinaintea primei ninsori și suspină pieptul altora de plăcere nu am de ales mă prind rând pe rând de rochiile tale îți

dragoste amețită și infantilă dragoste ca un poem despre îngeri și nea dragoste ca o lumânare în fața căreia te apleci în genunchi și respiri prin piele oamenii mor așa cum îți deschizi tu