Carmen-Elena Munteanu

Soarele nu va mai străluci niciodată ca ieri. Și nici ca azi. Căldura și-a pierdut-o încercând să mă încălzească, Iar lumina a pierit arătându-mi calea. M-ai pierdut când eu m-am prăpădit în

Voi uita trecutul, Voi alunga amintirea, Iar picătura de sânge nu-mi va mai păta trupul. Îmi voi trăda ochiul care va mai plânge, printr-un zâmbet. Îmi voi ucide sufletul c ce nu vrea

Strâng un ciob de sticlă în mână. Otrava îmi pătrunde în vene Și un somn nebun îmi stinge suflarea. Picătura de sânge se scurge ușor... ...o sorb... Liniștea mă adoarme Într-un vis plin de

E atât de ciudat cum se scurge timpul... Nisipu-n clepsidră își urmărește ritmul! Lumea aleargă alene prin viață, Iar vântul puternic Suflarea le-ngheață!... E ciudat cum se scurge

Sunt îngerii care dansează În jurul meu! Sunt diavolii ce mă trag În jos mereu! Sunt eu cel ce se privește Într-un ciob de oglindă verde! Ce ai făcut tu, lume? Unde-ai dispărut? Strada

Aștept ziua când Cerul Își va deschide porțile. Aștept ziua când Soarele Îmi va zâmbi, iar florile îmi vor vorbi! Aștept clipa când te vei întoarce Din nou la mine Și numele iar ți-l voi

Acum, când ploaia cade Mă simt iar singură. Gândul mă acoperă cu un șal de Amintire și dezamăgire. Acum, când vântul suflă Durerea mă cuprinde și plâng... ... ramurile copacilor se

Nu știu ce se întâmplă... ... Afară plouă!... ... să fie furtuna din sufletul meu? Frunzele sărută pământul... ... Să fie lacrimile ce cad pe obrazul meu? Iarba dispare ușor, Deasupra