Camelia Opriţa: Cronica Sâmbetei: Jurnalul celor patru praguri

Am însemnat aici zilele în care cerul s-a unit cu pământul, ca un orizont care se șterge în timpul furtunii. Patru zile în care nava spiritului a traversat cea mai adâncă strâmtoare, pentru a ieși, în sfârșit, în largul unde nu mai există apus. Fiecare zi marchează o schimbare de ,,vânt'' și o apropiere dramatică de „stânca” destinului. Joia – Strâmtoarea ultimei cine. Este seara în care nava intră într-o strâmtoare îngustă, unde apele sunt adânci și tăcute. În jurul mesei de lemn, ucenicii stau ca niște marinari înaintea unei furtuni pe care n-o înțeleg. Iisus împarte pâinea cu gesturi calme, de căpitan care știe că proviziile de pământ s-au sfârșit. E ultima escală într-un port prietenos înainte ca trădarea să ridice ancora. În Ghetsimani, sub măslinii care par catarge frânte, se dă bătălia interioară: acceptarea rutei, oricât de sângeroasă ar fi. Vinerea – Naufragiul pe Golgota. Cerul devine de culoarea oțelului bătut, iar pământul se clatină ca o punte sub asaltul valurilor. Este ziua în care „nava” trupului se izbește de stânca morții. Pe cruce, Iisus nu e un învins, ci un amiral care rămâne la post până când ultimul pasager – omenirea întreagă – este pus în siguranță. Când strigă „S-a săvârșit”, nu e un geamăt de prăbușire, ci raportul final al unei misiuni împlinite sub un orizont de plumb. Sâmbăta – Tăcerea abisului. O zi lungă, fără vânt, în care marea pare de sticlă neagră. Este timpul marii așteptări, când nava a dispărut sub linia orizontului și cei de la țărm, mame și ucenici, privesc spre un mormânt sigilat ca spre o trapă închisă definitiv. Dar sub această încremenire, în adâncurile pe care nicio sondă nu le atinge, viața își pregătește marea ieșire din recif. E liniștea necesară pentru ca forța învierii să se adune sub chilă. Duminica – Largul veșniciei. O dimineață spălată de rouă, în care lumina răsare direct din pământ, nu din soare. Piatra mormântului e dată la o parte ca o ancoră care nu mai poate ține nava în noroi. Iisus pășește pe iarbă cu ușurința celui care a cucerit toate mările posibile. Moartea a rămas în urmă, o epavă abandonată, în timp ce El deschide drumul spre un ocean fără maluri. Nu mai sunt hărți vechi, nu mai sunt temeri; este doar vântul libertății care umflă pânzele unei lumi noi.