Iertările, o temporalitate a vieții

Cine ar fi crezut?.. O dimineaţă poate începe ca oricare alta, dar evenimentele care schimbă viaţa se întâmplă la ceasul înserării. Fenomenul Iertării O dimineață oarecare-n zori, Dar viața se schimbă-n ceas de înserare, Când orbul vede negru printre flori Și lupta cu sine n-are încetare. Sunt sfâșiată de-o rațiune rece, Un vârtej straniu, rupere de timp, Dar tot ce-i piatră înspre mine trece, Să-mi schimbe chipul într-un alt Olimp. Să vrei să mori în zone periferici, E un haos sec, un chin deșert și mut, Mai bine-n iadul dragostei te-ncerci, Decât să mori că n-ai iubit destul. Iert omul-umbră, ucigaș de aripi, Căci în halucinații el trăiește, Îi iert veninul vechilor risipe, Când lumina din mine îl orbește. Singurătatea-i rugă și așteptare, O experiență radicală-n noi, Dar din durerea asta arzătoare, Ieșim curați, nu cioburi de noroi. Istoria nu scrie nume-n vânt, Ci strânge-n palme-un fenomen rarissim: Omul ce-a nins lumină pe pământ, Iertând în jur, din iadul lui, abisul. 25 / decembrie / 2005, Camelia Opriţa