Am început acest roman într-o zi de noiembrie

Copilaria este timpul altei dimensiuni, o ţară inventată din tot ce e desăvârşit. Ce poate fi mai desăvârşit dacă nu divinitatea? Îmi amintesc că eram copil odată. Atât. Copilaria mi se derulează în ochii minţii ca o lume în care îmi rescriu timpul; era vremea când mi se deschideau toate uşile: cele reale şi cele ireale. Toate erau dragoste, blândeţe, afecţiune şi bunătate; iarna găseam brad în pragul lor şi poveşti din tinereţile părinţilor şi bunicilor. Am început acest roman într-o zi de noiembrie şi probabil îl voi termina cu un sentiment de melancolie într-o iarnă cu ninsori pe măsura cireşilor înfloriţi pe care i-am măsurat cu cele mai frumoase lucruri copilăreşti ale îngerilor nevăzuţi şi neauziţi. Pentru a recupera vârsta crudă a acelor ani e nevoie de o primăvară inventată pe coada unui zmeu de hârtie, e nevoie de altfel de timp. Iar dacă-l inventez, mă întorc numai prin amintiri şi nu aş supravieţui melancoliilor. Copilăria ţi se pare lungă numai dacă o reinventezi în fiecare zi. Există momente când vreau să recuperez trecutul inocent al zilelor de altădată, dar emoţia e prea mare, melancoliile îmi pot simţi lacrima într-un suspin tăcut. Nimic nu a supravieţuit timpului. Când i-am înţeles semnificaţia îmi trecuse deja copilăria. De atunci am învăţat să nu mai plâng din nimicuri. Am avut vreme în care a trebuit să vorbesc doar cu mine şi m-am gândit că singura modalitate de a găsi fericirea este să nu o caut, că va veni prin una din uşile copilăriei. Se poate să fi rămas deschisă cu pragul înspre mine. Am încredere în oameni dintr-un motiv raţional, că nu trebuie să mă împotrivesc vieţii, destinului. Nimic nu supravieţuieşte efemerului. Timpul e o continuă frământare a universului, universul e o inimă mare prin care curge timpul. Ca să-l înţelegi, stai faţă în faţă cu el, vorbeşti despre tine cu el şi aşa poţi recupera o parte din clipe sub forma amintirilor. Durere, veşnică durere e umbra infinitului cuibărită în inima de om sub forma singurătăţii; durere, veşnică durere este gândul că inima îşi găseşte sfârşitul repede în celelalte gânduri împletite cu insomnii în alb-negru. Am îndrăznit să fiu copil - mi-am făcut adăpost din credinţă, să mă afund în ea într-o încăpere abstractă pentru a-mi închide adâncurile inimii. Cuvântul din lumina condeiului - Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)