Pântecul tău

zâmbești frumoasă floare roșie prin lan a rod bogat neințeles de mine îmi iei din sacul plin îndestulat ce pentru noi inseamnă pâine. pământul îl strivești prin rea credință când eu mă rog la cer să-mi dea putere tu iar îmi tai avântul cu-al tău drog mă umilești copiii slugi mi-i faci când pâini-ți cer … să-i tai belsugul dat prin vânt să-i tai și din putere eu te urăsc sămânță rea și te blestem cu-a mea durere perfidă umbră-n lan de pâine în ziua când te-am îndrăgit am și jurat o răzbunare în noaptea neagră te-am plivit… te-am sfărâmat în mii de cioburi să fii adânc îmbălsămată să nu rodești cu floarea ta nici acum nici altădată!