Lanturile Inimii

Imima ei era seacă , de durere , de nepasare și parca era legată cu lanțuri de o stancă ce o trăgea în jos în vârtejul fără fund , fără scapare . Era piatra din capatul ungiului ce îi cerea socoteală pentru ceva ce a pierdut fără să fi avut inainte . Ceva ce nu putea să strige păcatul , nici să plângă de durere , nici să-și scape sufletul . Va fi mereu prizoniera literei stacojii ce îi păta sufletul cu lacrimi de gheață ce îi încolțeau ființa și îi furau rațiunea răstignind-o pe crucea ce îi sfredelea spiritul și îi întuneca visele . Iar vântul îi lega părul de zăgazurile cerului , iar ploaia îi plângea conștiința , când secretele tainice și întunecate se loveau de stâncile de pe țărm învolburate de marea zbuciumată în fărădelegea ei . Ziua soarele era sulița ce îi străpungea credința oarba în pierzanie , iar noaptea luna îi lumina pașii spre valea umbrei morții când se trezea udă leoarcă în cel mai crunt coșmar al ei . O , deșertăciune a deșertăciunilor , totul e deșertăciune . Suspinele o cuprindeau ca o gheară ce îi frânge trupul și îi anulează rațiunea în calvarul flambat ce a devenit viața pentru ea . Era teama schimonosită în ură pătată de crima nascută din desfrânare . Unde este atunci iubirea cea veșnică și cea nemăsurată în puterea ei ?