Rânduri despre cer

Mă sting,mă aprind și fumeg. Gândurile aleargă nebune pe ecluzele universului infantil. Ceasul se răzvrătește și poposește în zecimea unei minisecunde. Cerul se rotește incoerent și cade. Doar norii au rămas acolo sus și veghează. Veghează depărtarea... veghează. Ochii - de veghe - în zare! Nimic nu apare. Doar norii sunt acolo, ca niște balauri care scot venin și foc. Nici măcar nu plouă. De ce-ar ploua? Ploaia înseamnă binecuvântare. Mileniul cere iertare și se pocăiește,însă anii nu iartă clipa, ci se mistuiesc în ea! Norii se iau la sfadă care să împărățească cerul, iar lupta se dă în trei: norul - balaur cu trei, cel cu șapte și cel cu nouă capete. Și după o luptă seculară, cerber, - strașnicul străjer -,vântul, nebun de furie, spulberă norii în cele patru zări, și incepe să plouă. Iată binecuvântarea!...iar cerul devine senin. Norii nu au împărățit cerul, nu-l vor împărăți niciodată. Cerul aparține doar sieși, iar bolta, corona cea scruptată cu stele arzătoare, este pentru totdeauna. Nu poate fi descoronat, iar sceptrul, carul mare, nu-i poate fi luat. ...Cerul, este primul pas spre Calea Lactee. Cu fiecare ploaie ne binecuvântează, iar curcubeul ne umple sufletul de mai bine, mai drept, mai curat, mai pur, mai... Cerul este oglinda în care fiecare culoare a ochilor capătă nuanță, capătă sens. Cerul te face să vrei să fii mai bun, să vrei să salvezi tot ce poate fi salvat, începând cu tine! Cerul este popasul sufletului către infinit, popasul unde meschinul trebuie să dispară și minciuna se topește la flacăra adevărului. Cerul...este cerul, fără crugul său nimic nu s-ar putea.