Poezie
Steaua
1 min lectură·
Mediu
Vântul suflă rece mireasmă de toamnă;
Stele sute licuresc pitite lângă Doamnă;
Dar deodată cerul tot se zguduie
Și din loc pornește steaua ce stătea lângă Duduie!
Carul Mare se-nfioară și pe loc ei loc îi face,
Și în căzătura ei,spre stele aruncă ace;
Apoi cu rea zvâgnire se desface spre apus,
Atingând apoi pămâtul 3 stele.
-Dar unde-s?
-Nu-s!
Apoi cu o voce caldă îi explică bătrânelul:
-Steaua care a căzut,este steaua ta de-o viață,
Acum a atins pământul;tu socoate și învață,
Ce vrei cel mai mult:trecutul,prezentul,sau ce-ai în față?
Eu iau și dezgrob trecutul,fiecare pas făcut:
Uneori regret si plâng,fapte rele din trecut,
Alteori râzând mă-senin amintindu-mi iar de EA,
Clipe dulci si senzuale a adus în viața mea.
Dar prezentul,de ce Doamne e așa urât și rece?
Fapte rele și urâte,prin față el mi le trece!
Dar le iau,pun în balanță,și nimic nu îmi convine
Ce-mi rămâne?Viitorul,cu speranțe și suspine!
Știu că uneori voi plânge,amintindu-mi de trecut,
Dar speranța-mi dă putere:O vreau pe EA,nimic mai mult!
Și așa-un meteorit,i-a schimbat întreaga viață,
Tu privește-n asfințit,te socoate și învață!
Și când steaua a căzut,tu te întoarce grabit,
Ia ce-i bun din tot trecutul și te uită-n răsărit!
002281
0