EA

Am făcut tot ce se putea face,fără să regret nimic.Am iubit multe femei,fără să le iubesc,fără să le ofer nimic cu excepția unor frumoase vorbe,bine alese și a unor plăceri de moment. Am întâlnit-o pe ea într-un mod paradoxal gândirii mele,făcând cu ea tot ce criticam și ironizam înainte.Mi-a schimbat modul de gândire,percepția asupra oamenilor și chiar crezurile mele.Am zis că o iubesc,iar faptul că am făcut atâtea sacrificii să fim împreună mi-a dovedit. Totuși tind să cred că nu e necesară dragostea,doar că ea te face să vezi lumea cu alți ochi,un fel de autism.E o stare de sevraj,că odată simțită,nu mai poți fără,iar palma venită chiar din partea persoanei iubite nu te trezește din dependență,ba chiar o intensifică.Cel mai grav e când palma nu vine din partea ei,ci din partea destinului,iar niciuna din părțile implicate nu poate face nimic pentru a-și salva dragostea.Atunci intervine depresia care ucide lent,ca doza de heroină aplicată zilnic. Acum,pus față-n față cu destinul,nu mai știu nici ce să fac,iar când găsesc o soluție nu mai știu cum să o pun în aplicare,găsind mereu nod în papură,doar pentru a-mi demonstra mie că e greșit.Așteptarea mă omoară și știu că deși voi fi cel mai fericit la revenirea ei,după puțin timp voi regreta.Nu așteptarea,ci faptul că nu am iubit până acum.