Poezie
Bau!
Ciclul: Destăinuiri
2 min lectură·
Mediu
Viața, uneori, stă cuibărită în om
sub o tumoră mare.
Amenință cu fuga
de nu știi s-o primești
când vizită îți face.
Aleargă moartea în noi,
cu viața e în război.
Un timp noi stăm pe tușă
Privim înmărmuriți.
Cum oare să se aprindă
lumina din credință?
Cum oare să mai ardă
un foc ce n-are lemne?
Vor fi mereu în jur
câțiva să-ți mai arunce
un vreasc, un lemn mai mare...
Dar alții aruncă apă
că focul lor e stins
și deci firescul lor
este și al tău să fie
la fel de stins și gol.
Păstrăm în noi mlădița
cea de copil ștrengar
Păstrăm în noi ascunsă
speranța de a fi iar
copil la sânul mamei,
în dulce legănat
de cântec alintat.
Iubim când spunem: Mami!
Iubim când spunem: Tati!
Ne doare buba: Au!
Ne doare soarta noastră
de rupți din patul cald
și aruncați afară, în frig,
pe ploi, ninsoare.
Tot timpul așteptăm
Tot timpul dependenți
Ne plânge în suflet chipul
cu plete bucălate,
cu obrajii rotofei
din poza de altădată.
Nu-i mama ca să șteargă
de pe obraz plânsoarea.
Vai, mamă unde ești?
Când oare te-am lăsat
și am plecat de acasă?
Dar ploaie nu-i tot timpul
și nici zăpadă doar.
Iar soarele apare
că trebuie să apară
Și răsărituri multe
ne e dat să vedem.
Hei, mamă, parcă ești
în raza ce coboară
să îmi mângâie obrazul.
Hei, tată, parcă iar
eu te-am simțit pe creștet
și în păr cănd îmi umblai
Tu îmi spuneai că-i vântul,
dar te jucai cu mine
de-a este ori nu este
Și atunci spuneam eu: BAU!
002.430
0