Bogdan

O! Zeul minții… toți de l-ar pricepe În straie noi și-ar ține vorba toată, Ar ști atunci sfârșitul cum se-ncepe, La nemurire aderând în gloată - …numai un grai răsună dintre graiuri. Ești tu -

Petrec spre tine gând și-aprind dorința Cu ochii-ți dulci, ce cugetă iubirea, Doar tu-ți răsfeți sub genele-mi ființa Și vis dezgheți în mintea mea cu firea. Ating din clipe vechi și scumpe

Pe pleoape stau, arzând, imagini vii, Care se scurg cu dorul greu pe gene Și ard pe buze stropi de măreții Zidindu-se în veșnice catrene. Se-ndoaie plopii troieniți de frig, Sărută iarba-n

O! Când deasupra-ți raza de har și tinerețe Își îndruma cărarea să picure prin tine, Acopereai cu mintea ce nu puteai cu firea Și-urcai din vers mirajul în critice divine. Din tainele simțirii

Ca un pahar ce bea din vorbe focul, Ca un oraș ce străzi sub tălpi mai plimbă, Acum îți pare parcă numai jocul: Un șarpe care s-a mușcat de limbă. Atingi latent de-o față ție-ți ochiul, Păcat

Viață Mă privește albul din stânca foșnirii, Mă sărută uitarea pe tâmplele nopții, Doar eu bântui minutul cu iarba grăirii Și plutesc lângă steaua ce-și spânzură colții. Îmi citește lumina o

Ființă Ființă - vrăjitor absolut al iubirii, Adeptul tău sunt și eu - visătorul, Mă supun unor reguli încinse în cuget Și mă reazem de-un chip, asfințind viitorul. Dorință - a ființei subită