Mediu
Iubita mea, tu, dintre toate,
Ești cea mai bună la pupat,
Aș face-o-n fiecare noapte
Și nu m-aș mai mișca din pat.
Unii se-nchină la icoane
Le pupă pînă nu mai pot
Iar alții pupă chiar ciolane
Uscate de la vreun mort,
Eu nu te am decît pe tine
Să mă primești sub patrafir,
Barbar păgîn tu faci din mine
De nu mai pot nici să respir
Cînd îți pătrund pe sub sutană
Smerit, ca orice păcătos
Iar tu, fiind o mare doamnă,
M-adăpostești așa frumos.
Îmi dai citate din versete
Cu zei și draci și te agiți
Și nu faci ca și alte fete,
Ci mult mai tare te exciți.
Tocmai de aia nu-mi mai pasă
De popi, profeți și-alte cărări
Ești cea mai mare preoteasă,
Ești o zeiță printre nori,
Ești pentru mine Universul
Cu găuri negre și cu tot,
Dar nu imi mai permite versul...
Deci spun pe șleau, că nu mai pot:
Aș vrea să-ți fac o catedrală
Cu turlă lungă și altar,
Să te întind pe masă, goală
Și să te mîngîi exemplar,
Să-ți pup și tălpile și mîna
Cu umilință, chinuit...
Și-ar trece poate săptămîna
Ca să-mi dau seama c-am greșit
Și că nu vrei să fii pupată
Sau mîngîiată temător
Ca o icoană înrămată.
Tu vrei acuma un motor,
Excavator de pasiune
Fără volan, fără claxon.
Lichide calde, sub presiune,
Mașină tare cu-n piston!
Ai vrea ca să te lași călcată
Și pîngărită violent,
Cu catedrala demolată
De un șofer perfect dement.
Să te zdrobească prin altare
Și să te prindă între roți,
Să-ți dea senzații incendiare
Pînă să simți că nu mai poți...
Apoi s-aștepți să vină toamna
Pulsînd ușor, lasciv, ritmat,
Iar eu, șoferul și tu, doamna,
Ne vom așterne relaxat,
Vom aștepta într-o mansardă
Cu geamul mic și aburit
Să fie liniște pe stradă
Ca să vedem ce-am dobîndit
Și-n timp ce ploaia s-ar prelinge
Pe ziduri ca și un scuipat,
Fără oprire eu te-aș linge
Căci doar așa mă simt bărbat!
022
0
Patrafirul mamei ei de poezie!