ZÂMBETUL, CASTELUL, PÃPUȘA-EU

Trăiam într-un castel cât un bec...În preajma mea, în sfera lucrurilor pe care le puteam percepe...totul o luase razna. Muntele își avea si- metricul într-un munte de apă, copacul în paralelism cu o umbră desenată mobil, glasul devenise un urlet de tren ce se apropia si se depărta, de- pinzând de voința subiectului, miresmele toate semănau cu mirosul violetelor. Într-una din camerele minuscule ale castelului mă găsise o arătanie care-mi dezvăluise că mă căuta de mult timp. \" Pe mine?\" am în- trebat-o...\" Firește (mi-a răspuns), numai noi suntem aici...pe cine altcineva?\". Era vina mea că mă găsise, pe oriunde mergeam făceam zgomot și scuipam semințe. Nu mă deranja că mă găsise, numai că de obicei nu vrem să fim găsiți. Castelul nu era al meu, așa că putea intra oricine își dorea. Îmi mai spusese, arătania, că înainte vorbeam în fiecare seară și că acum dacă ne împrietenisem atât de bine nu mai poate pleca. Nu i-am răspuns nimic, dar știam că minte pentru că eu nu vorbeam cu nimeni, nu puteam pronunța cuvintele, nu-mi găseam limbajul pentru că fra- zele mele nu loveau oamenii, cuvintele mele nu aveau putere de reprezentație. Arătania nu se mai despărțea de mine si de la o vreme nici nu mai vorbea, încerca sa deschidă ferestrele castelului, dar nu erau feres- tre...Cum să fie ferestre într-un castel cât un bec?! Începuse să se lipească de mine și i-am promis că dacă se dezlipește de mine îi voi împru- muta din trupul meu, să aibă și ea o oarecare formă. I-am croit arătaniei un costumaș și acum semăna cu o Păpușă, îi împrumutasem zâmbe- tul, limba, pielea. Priveam rezultatul provizoriu: arăta orobil, avea o formă ce nu putea ajunge la frumusețe și am fost nevoită să renunț. M-am înfuriat și am spart toate ferestrele castelului. Mi-am recuperat limba și pielea...costumul i l-am lăsat...să-și facă cort din el sau ce-o fi vrând!... când am revăzut-o își luase viață, respira lumina becului, zâmbea, vorbea, nu era frumoasă, dar se mișca frumos, mai cu grație. Acum păpușa știa să râdă, să danseze, să facă piruete, să țipe, să se plimbe in prăpăstii...acum ar fi putut fi camaradul perfect...Pe mine nu mă convinsese. era tot o păpușă urâtă, cu un zâmbet vechi, ofilit, cu un strat gros de praf. Un zâmbet ce împlinise un secol(praful îi dă- dea vârsta). M-am temut de ea... putea să-mi facă rău...o mințisem, o amăgisem cu împrumutul de viață si mai apoi am trădat-o. Mă va ucide? Nu, ea nu va ști să se apropie...să se apere. Oricum găsisem ceva care s-o descreditez, să fie judecată: furase viață. Am aranjat să fie ucisă cu pietre în piața publică, la poalele muntelui de apă. I-am indemnat pe cei strânși acolo și avizi de pedepse să arunce fără milă, fiecare piatră s-o ucidă( să moară de mii de ori).În- cepusem să râd și pitrele curgeau, toate o nimeriseră din plin. Păpușa era căzută, poate leșinată...și eu in culmea bucurii mele nebune nu-mi dădeam seama că sângeram, aveam mii de răni, fiecare rană a ei mi se transferase? Eu eram Păpușa!