Frica

Am pornit urcusul in zori. Eram doi. Eu eram mare si el era tanar, si-mi era neam. Otelul rece al armei dintre omoplatii mei imi dadea siguranta barbatului. Padurea inalta de brazi serpuia pe langa poteca ingusta, in timp ce talpile bocancilor mei calcau pe covorul de cetina veche care se asternuse peste urmele strabunilor nostri. Erau muntii nostri, ni-i dadeam unii la altii din tata-n fiu. -Ei acolo, un munte. Ziceau ei, si te bateau pe spate cu palma lor noduroasa ca o radacina de brad. Sunetele trecutului rezonau in stancile cu caciuli de muschi, pe langa care treceam. Deodata, brusc, negura ne-a cuprins in bartele ei largi. Avea gust de apa de izvor si miros de urma de caprioara. Atunci i-am simtit frica. Luase forma de roua in ochii lui albastri ca zenitul. -Nu-i nimic, i-am zis mergem mai departe. Cand am ajuns in varf, ne-am culcat pe spate in iarba. Pe cerul fara pata precum constiinta lui, un vultur se inalta impreuna cu sperantele noastre. -Ne intoarcem, i-am zis. Nu am vanat nimic. -Azi, mi-a zis el. Am vanat frica. Acum, carunt la tample, eu sunt departe si cerul meu e plin de pete. El e inca in munti, barbat tanar,invatandu-i pe altii sa-si vaneze frica.