Bazarea Gheorghe-Iulian

Deșteaptă-te, române, să vezi că țara-ți arde, să vezi că e taiată, cum zace plânsă, cum se zbate: ca un pește din marea de orient spre însoritul occident pe Dunărea

Cuvintele sunt ruginita lege veche și-aș vrea ca din pământ să le urnesc într-un șirag, mărgăritare fără de pereche și suflet cald și pur să dăruiesc. Demult, naintea mea s-au strâns

Munți de hău Sunt munții mari ce bat în lac cu-atâta sete, cu ale lor grumazuri albite de-atâta veșnicie. Și bat în lac cu-atâta sete, sunt ca un zid opac, dupa care doar crezi ce poate

Roșul adânc se strânge în cercuri pe marea de azur. E un gol pretutindeni aici și împrejurul lumii și-o insuficiență rece… Gândurile bat distanțe milimetrice aș spune, poticnindu-se-ntre

Iată poetul alb, tăcând, întrebând pământ și cer, născând iluzia vieții, reverberând ale pământului mistere. Trece ades aceeași cale ce mereu e preschimbată, cel puțin, lui i se pare; el la

Pe străzi lungi, în lungi pustii se înalță lungi mistere, fete lungi cu ochii vii însetează după ele. Rânduri lungi stau la o ușă să-și primească al lor finit lungi sunt zilele cu soare, lungi

Mintea mi-a secătuit de cuvinte, iar limba o simt bătută în cuie, rostind în noapte șoapte ce încet în vis mă suie. Știu de ce nu mai îmi trece din auz un zumzet fin ca un cânt de

Sunt peste tot flori, flori de primăvară în părul fetelor; mirosul le-nconjoară, dăruind mereu fiori, sunt peste tot flori în părul fetelor. Doar fluturii nu sunt, nu zboară printre

În băi de aur și de lumină Se adâncesc adâncile gândiri; Sunt ale lor vechi călătorii – plutiri – Atât de lungi, că nu se mai termină. În a lor singurătate se alină Și zbor mereu sau cad în

Un înger pentru Eveline Un înger a atins pământul în zbor dar fără de aripe, un înger, o minune, ne-a atins câteva clipe. Iubire ne-a adus, ne-a dat multă lumină de unde a venit, de

Ce tainic se sărută Când luna se arată, Pădurea-n alb înveșmântată Cu bolta veșnic mută. O stea, luceafărul străluce Stingher pe cerul transformat, Lumina, veșnicul păcat Ce nu ști încotro

Ca din senin a căzut o picătura de apă pe mâna mea întinsă. Nu văzusem norii ce mă acopereau. A doua picătură pe frunte îmi căzu, înecându-mi ridurile, am simțit-o ca o pedeapsă. Pământul

În blidul țării mele eu aș servi lumină, bucăți tăiate, raze, adânci, fierbinți și multe, să satur tot poporul și-apoi să mă asculte, iar ultima suflare să cadă peste sine, clătindu-și

Pe piatră clipește un picur de sânge sfințind aspra formă pe veci, e Iisus ce-n genunchi se roagă și plânge și negru este cerul și șoaptele sunt reci. De lacrimi obrazul Îi este brăzdat și