Basceanu Cristian Robert

Ies din casă Ajung într-o lume În haos. Plec mai departe spre tine în parc. și mă simt prost pentru că stăteai de mult iar eu Am întârziat de pe un sentiment pe altul mult. Cu sărutări calde

O lacrimă arzândă, uscată pe o scrisoare Un suflet cald, împietrit în uitare O aripă de suflet, stinsă în amar Un zâmbet stins de un coșmar. Am ucis un gând cu un cuvânt - nescris Încătusat

Alerg de mine – de al meu trecut Prinzonier în gânduri – pe focul aprins Caut frânturi din mine – prin jarul nestins Alerg în cerc, spre un nou început Caut ploaia ce-mi va stinge

Vântul bate, Rece fior Gândul îmi țese Firul de dor. Ascuns în noapte, Pierdut - în abis Lacrimi și șoapte Și un suflet închis. Pierdute, uitate Sub al nopții decor Gândurile-mi stau

Ascunde-mi gândul - în uitarea ta Colorează abisul - din inima mea Urcă muntele - ce pe noi ne desparte Aruncă visele - demult uitate Citește-mi gândul – și fă-mi-l o carte Scrie ca vântul

Mort în vis, Mort în scris Gol pe dinăuntru Gândul-mi e refugiu Pe loc m-ai făcut Carcasa fără suflet Cu un zâmbet prefacut Ai mai pornit un plânset

Viața-mi pare o mare seacă Liniște surdă mă-nțeapă în urechi Încet, lumea cam pleacă. Pe perechi Erai farul meu pe-ntinsa mare În negura tristeții strop de culoare Gândul la tine mă

Asemeni unui tren Ce trece prin gară Asemeni unui vânt Ce aduce dulce cant De primăvară. Sentiment banal, Adesea blamat Pentru plânsul ce-a schimbat Zambetele-n scrum Si

Dispari încet, încet - Și lumina-n cameră se stinge Iar ochii mei parcă-s magnet, Ce trupul îți atinge, O mână-ntind spre ochii tăi – Îi văd - dar nu sunt langă mine Iar sufletu-mi e

Sufletul tău, cuvântu-mi îl topește Pe loc, inima-ți oprește Un gând îți transmit Încet, cu glas potolit, Îți iubesc zâmbetul, din argint făurit. Titanul din cer, își pierde din

O stea strălucește Lumina mă orbește Mă înșel? In al meu vis ești tu Nu e lumina, nu e nici soare Ci ai tăi ochi ce-apar în zare Chipul tău scump in vis mi se arată Vocea ta dulce de ecou e