Unde ești mereu singur

Unde ești mereu singur Ai văzut vreodată un câmp după recoltă? După vară să vezi un câmp secerat, galben, care și-a împlinit scopul, din care nu mai crește nimic. Ai văzut vreodată un câmp mort? Așa, doar o întindere de pământ rânced și uzat din care ies doar niște paie și ele poate putrezite, deși odată nu numai că au existat, dar au făcut să existe. Odată ele au născut. Știu asta. Eu le-am văzut când nu se uita nimeni altcineva. Paiele astea seci au jefuit pământul ca să-l dea bobului de grâu. Au fost nobile. Acum sunt doar moarte. Cum o fi oare să stai în mijlocul câmpului ăluia părăsit? O, da, e părăsit. De fapt e cu totul expirat. Cine mai vizitează morminte? Ei bine, eu m-am gândit la mijlocul câmpului. Obișnuiam să cred că a fi singur este u fel de virtute, un soi ciudat de câștig. Mă gândeam că doar așa te poți descoperi pe tine. Și mai obișnuiam să fiu un copil prost. Când te ai pe tine nu mai ești de mult singur. Singur e pântecele întinderii ăleia afurisite și sterpe de pământ. Singur ești când încapi acolo, când poți să te faci așa de mic și să te chircești așa de tare încât să ajungi un centru indiscutabil. Departe de orice creastă de pământ, și mai departe încă de cântecul apei. Acolo, între foste fire de grâu ciuntite, așa, ca tine, între mii, milioane de euri ale tale în miniatură, acolo ești singur. Să știi că oriunde ai merge, oricât ai răzbate printre paiele care-ți rănesc picioarele goale și mâinile când te împiedici și cazi (căci ale naibii urme de plante te taie până la sânge și ai să cazi după o vreme), oricât ai căuta, n-o să răzbești niciodată. Marginea câmpului oricum s-a șters. Firicelele de apă care să-ți răcorească rănile moi și roșii s-au uscat de mult și ele. Speranța nu mai curge pentru rădăcini uscate. O, da… să-ți privești apusul conștiinței… Să ai mereu gândul acesta că dacă mergi o să te doară și n-o să ajungi la nimic și dacă stai o să te doară oricum mușchii atrofiați și creștetul capului și tălpile înfipte locului de nemișcare. Probabil că numai gândul e de ajuns. E un fel de gând-armă. Dacă îl bagi în capul cuiva poate să-l omoare. Este până la urmă destul de sumbru. Nu, nu ești singur când nu mai ai pe nimeni și nimic nu mai e al tău. Ești singur când trăiești printre visele tale distruse, aspirații tăiate, când îți intră picioarele în ideile din care ți-ai clădit scheletul atrofiat de viață interioară. Sau poate că nu ești singur niciodată, ci doar mort. Dar eu n-aș avea de unde să știu asta.