Bellu

Din sarcofagul vieții ieșit-am la plimbare Prin raze de lumină și oameni fără viață; Cu soarele în suflet, cu luna sub picioare, Mergeam încrezătoare cu zâmbetul pe față. Alăturea de mine, cu mersul de felină, Pășea ușor ca fulgul un om misterios; O, tu mireasă-n negru ce sufletu-mi alină, Ai tu stiință, jună, că trupul ți-e frumos? Pășind prin poarta veche în cimitirul mut Și aruncând privirea, zării cum se-nălțau, Frumoase cruci de piatră, înfipte în pământ, Cu brațele deschise, cupide ne-așteptau. Într-un oraș tăcut și locuit de oase, Pluteam printre morminte și îngeri împietriți Și auzeam, pierdut, ecoul șoptirilor duioase: \"Când spiritul e slobod, de-abia atunci trăiți! \"