Poezie
Povestea vasului crăpat
2 min lectură·
Mediu
Trăia cândva o bătrână într-o margine de sat,
Ce trudea din zori de ziuă până către înnoptat.
Să-și aducă apă zilnic, mai din vale, de departe,
Întrebuința două vase la capăt de băț legate.
Era crăpat unul din vase și unul în bună stare,
Iar când lua apă din izvor, le umplea pe fiecare.
Acasă cu greu ajunsă și vasele urmau deșertate,
Era totdeauna unul plin, celălalt, pe jumătate.
Vasul întreg era distant, încântat și plin de sine,
Iar vasul crăpat mâhnit era și stăpânit de rușine
Că, față de cum era menit, face treaba-n jumătate
Și tuturor celor din jur reprezintă o greutate.
După doi ani de ne reușită (așa dânsul credea),
Să destăinui bătrânei care tocmai se odihnea,
Că prin a sa crăpătură apa continuu se scurge,
Și doar el e vinovat, că puțină acasă ajunge.
Râse baba încetișor, „Pe partea ta, ai observat,
Cum tot drumul de flori minunate-i presărat?
Am plantat semințe de flori, ți-am știut defectul,
Iar tu de la izvor, acasă, zilnic le udai, cu încetul.
Doi ani am cules din ele, viața mi-au încântat,
Nu ar fi fost deloc la fel dacă nu ai fi existat.”
Toți avem defectul nostru, ce luate împreună,
Ne fac traiul interesant, ne creează o stare bună.
Deci, nu uitați prieteni care versurile-mi citiți,
Florile pe partea voastră, zilnic să le mirosiți.
Crăpătura cea din vas nu înseamnă și un sfârșit,
Ci doar o posibilitate de a lucra în mod diferit.
Iași 15 august 2008
001260
0