Poezie
Prieten devotat
2 min lectură·
Mediu
De mizeria umană foarte dezgustat,
Și singurătatea, greu de suportat,
Discutam aseară cu-n vecin sfătos,
Cum a decurs vorba vă spun bucuros.
Adoptă un câine, mi-a zis dintr-odată,
Și ai găsit ființa cea mai devotată.
Când mi-a văzut fața palidă, căzută,
A zis ai răbdare, taci și mă ascultă.
Va da alarma când simte un intrus,
Paznic non-stop este atent și supus,
Gardă de corp ai când în lume ieși,
Va ține la distanță răii megieși.
Nu zice la nimeni ce în casă aude,
Nu intervine pentru amici sau rude,
Pentru tot ce face simbrie nu cere,
El se mulțumește cu o mângâiere.
Dacă va fi, poate, ispitit vreodată
Cu un trai aparte, viață îmbelșugată,
Va sta cu tine, surd la cei ce-l strigă,
Chiar de uiți să-i dai, un boț de mămăligă.
De-l lovești nervos fără vreo pricină,
Când la tine îl chemi te linge pe mână.
Dacă ți se întâmplă să leșini, căzând,
Va trage alarma urlând, scheunând.
Am privit vecinul cel puțin uimit,
Eu la toate astea de ce n-am gândit?
Câini de companie cu silă priveam,
Mizeria produsă eu nu le-o iertam.
De azi înainte, ca și tu probabil,
Voi vedea în câine ceva admirabil.
Pentru atașare, serviciu credincios,
Eu ființă umană mă-nclin respectos.
Și fiindcă natura nu l-a înzestrat
Să-și curețe singur ce-a eliminat,
Deranjul în sine rămâne scuzabil,
Stăpânul său, însă, este condamnabil.
Iași 03 februarie 2008
001.190
0