S-a întâlnit cu zâna

Ai amuțit când ai vazut zâna venind. Ti se părea că nu mai e lumea ta Căci auzeai clinchet de clopoței pe sub frăguțe și stejari. In sinea ta credeai, nemernic muritor, C-ai să-i reziști magiei din priviri. Atâta timp te-a așteptat Că vocea aproape ți-a uitat nici gândul n-a ajuns deșertul ce-ai lăsat în ea. Ești mut Si amețit cazi pe-un pat de iarbă Si-n cap ți se învârt rupturi de filme vechi. Iți amintești prea bine rugile la care tu râdeai Si nici acum nu îți explici, de ce egoist te-ndepărtai. O iubești acum și știi, chiar mai mult ca deunăzi Când tânăr și necugetat o lăsai mereu să cadă Când egoist și mândru ca un soare, uitai că ea e zâna. Ai uitat, atunci pesemne, vraja gândului de puritate Si-gnorai ca un prost sufletul de lângă tine. Acum, stai speriat, întins pe iarbă Si te rogi ca ea să nu te vadă Să te poți ascunde-n nori sub soare Si ca ea să treacă peste tine alene ca o floare Stai ș-asculți tălpile-i ce sărută iarba Si-ți amintești ca un neghiob, abia acum Ritmul inimii ei, melodia ce ți-o închina cu dor Si te vezi pe tine, un patetic muritor, trist, sărac și limitat Refuzând tărâmul unui Oberon. Ea e zâna ce-ai târât-o-n material, Ca un prost, pe drum i-ai sfâșiat veștmintele și i-ai rupt aripile. I-ai smuls florile din păr si candoarea din privire. I-ai cerut să uite pădurea, magia, libertatea Si-ai pus tu să fie ea legată de pământ și nici măcar cu tine. Dar zâna nu a plâns, nu te-a blestemat A tăcut, a suferit și totuși atât de mult te-a iubit.