Parcul rozelor

E o veșnicie de cînd nu am mai fost pe aici. Pășesc cu grijă să nu-mi zgîriu pantofiorii si să nu-mi agăț rochița de mătase în trandafirii de la marginea drumului. Era o vreme cînd cunosteam cărările si florile pe aici.Treceam des.Era frumos și liniștit, mai ales cînd apunea soarele. Nu mai e ca înainte...parcă soarele arde prea tare , copiii ăștia gălăgioși, păsări pe fiecare bancă...si băiatul ăla... Ce zdrăngăne în chitara aia? Pletos, cu blugii vechi, pantofii jerpeliți, stă la umbră sub copac si face gălăgie.Se uită la mine si zîmbește...e atîta liniste și fericire în ochii lui...Îmi bate soarele în ochi.Îmi pun ochelarii de soare pe nas și plec ,încet să nu-mi zgîriu pantofiorii și să nu-mi agăț rochița de mătase în trandafirii de la marginea drumului. Nu, nu mai e ca înainte...E o veșnicie de cînd nu am mai trecut pe aici...