Poezie
Melancoliile orașului
2 min lectură·
Mediu
Prin orașul dintre uliți gri, subțiri și-ntortocheate,
aburite și-amețite de miros de frunze moarte,
călcând timpul în picioare și stropind cu clipe-n lături
trec în șir, ca la paradă, pe sub cântec de fanfară,
vechi melancolii ce-n șoaptă-și povestesc și duc de mână
amintiri ce lasă urme prin mocirla temporală.
De pe margini, dintre frunze cu miros de mucegai
ce-odihnesc tăcut și veșted în decor automnal,
ținând mâinile pe burtă și privind sever în jur,
străjuiește o statuie, chip cioplit de scriitor;
printre pomi, privind cu pizmă la bătrânul literat,
se ridic-o piatră ’naltă purtând chip de domnitor
care strânge-n pumnu-i mare, ferm, statuia unui sceptru.
Împrejurul lor, umile, cu privirile în jos,
stau pe socluri ruginite și-aplecate într-o parte
mici figuri cioplite-n grabă de artiști necunoscuți,
iar sub bolta citadină aste lucrături în piatră
par bătrâne stalacmite adunate sub cupola
unei peșteri mari, întoarse cu-năuntrul în afară,
toate răspândind în aer reci melancolii de toamnă.
Dintr-un turn de catredrală - ’nalt, gătit cu ceas rotund,
ale cărui limbi, pereche, mestecând vârtos prin timp
sunt ca săbii care taie orele în clipe multe,
mânuite ca de mâna unui jalnic Don Quijote -
curg melancolii vibrânde lunecând pe glas de clopot
și se sting, precum lumina ce dă piept cu bezna-adâncă,
printre străzile mărunte peste care vântul urlă.
Într-un colț rotund de stradă decorat cu țigăncușe
ce răsar din fuste crețe printre zeci de flori-buchete,
juni timizi, păpuși pe sfoara vreunui hâtru Cupidon,
dau voioși bani contra floare, trudă contra frumusețe
doar de dragul vreunei fete, față albă, bucle blonde,
buzele ca trandafirul…; nu-i destul să-și piardă mintea
un copil cu aer sobru și cu puf bălai pe barbă?!
Dulci melancolii de crâșmă într-un cap de mahala,
își dau duhul sufocate, sub un nor rebel de praf
care-nghite-n largu-i pântec toată strada-n lung și-n lat;
jos, pe prispă, stau apatici cu paharele-nainte
indivizi cu păr pe față, peticiți la port - doar oameni -
rumegând odat’ cu vinul ce-și dă sufletu-n pahare
și-a țambalului zicală coaptă bine-n strune multe.
Scuturând frunze bolnave peste tot și peste toate,
toamna-și trece-ncet năframa peste urbea plictisită;
mult în urma ei rămâne numai praf și poezie,
vers mustind de-amoruri coapte precum boabele din vie,
rime care stau să pice, atârnând greoi de versuri,
ca și fructele pe cracă - vis frumos! melancolie!
Ploiești – aprilie 2004
001865
0