Poezie
Pescarul de stele
3 min lectură·
Mediu
Undeva, într-o lume, departe...
Un bătrân prin oceane trăia,
Perinda printre valuri de noapte,
De pe cer stele-n barcă strângea.
Îngerașii-i cântau peste seară
Cântecele uitate, din vechimi,
Când în glas ștrengaresc timpul zboară,
Pescuind frumuseți din 'nălțimi.
În mirare pe chipu-i, cu fler,
Luminosul cel mic îl întreabă :
-De ce strângi stele ninse din cer,
Ce au bucle-arămii, fără nalbă?
-Prea bolnave-s, uitate să moară,
Din speranțe s-au ivit în neant,
Le păstrez ca o sfântă comoară,
Patimi multe-s, din visul vibrant.
Iată-aceasta, nestemată frumoasă,
Dintr-o inimă, cândva, s-a născut,
Marinarul vrând-să vină acasă,
Rătăcind peste mări s-a pierdut.
-Și la ce-ți folosesc așa multe,
Prin cărările fără sfârșit,
Din eter numai stele căzute,
De prin căi neumblate de mit?
-Nici nu știu, îi răspunse bătrânul,
Voi pluti doar pe zări aurii,
Căci speranțe se-aprind din oceanul,
Cel adânc al lumilor vii.
Și așa perinda călatorul,
Singur chip prin străfunduri de cer,
Și prin cale-i lumina cu tot stolul,
Îngerașii-n orizont de mister.
Nu avea nicio rudă pescarul
Pe tărâmuri, nici în peștera sa,
Iar părinte îi era tot oceanul
Liniștit, ce prin vise-l ducea.
Se-ntorcea când și când în sălaș,
Stele stinse-aducea radiind,
Medita cu binețe, iavaș,
Ca un soare cu raze lucind.
Într-o zi în oceanul de oaze,
Prinse-n mână o stea orbitoare,
Picura printre degete-i raze,
Fremătând cu lumini 'nălțătoare.
Cucerit de a sa frumusețe,
Cu mirare îndelung o privi -
Palpitând, îi vorbea cu blândețe,
Căci cu dragostea-n piept îl lovi.
Fericirea-l cuprinse în brațe,
Parcă-i totul ce el își dorea,
Niciodată-n simțiri nu vibrase,
Căci amorul doar pe ea o vedea.
-Părăsești dintr-o dată menirea,
Stele ninse de ce nu mai vrei?
Îngerași-s mâhniți de privirea,
Fascinat ce-i de flacăra ei.
-Poate asta am vrut toată viața,
Rătăcind, căutând, chibzuiam,
N-am simțit niciodată zeița,
Răsărită când stele-adunam.
Se simțea împlinit, azi, bătrânul,
Steaua magică, fremătând, îi vorbea,
Numai e singurel, ca străinul
Ce prin lume ne-'mplinirea-l fierbea.
Trecând timpuri peste zarea-'nstelată,
Pe ocean cu dogoarea în goană,
Steaua arse, își pierdu vlaga toată,
Rază roșie deveni, ca icoană.
O strânse la piept cu căldură
Pescarul, spre viață-ai reda,
Dar steaua prin ochi și prin gură,
Suflul vieții-i ieșise din ea.
-Ce să fac ocean enigmatic?
Tu, ești tatăl ce dai sens în toate,
Dar răspuns nu primi și-i apatic,
Scufundat deznădejdii și-n moarte.
Îngerașii-i priveau suferința,
Îi grăiră cu tremur în glas:
-Doar pe tine te știm, ești ființa
Ce-am nutrit și cu tine-am rămas,
Să nu pleci pe tărâm de înfrângeri,
Pentru steaua ce s-a dus în argilă.
Picurau rugăciuni bieții îngeri,
Lacrimând peste pânza-i fragilă.
-Voi nu-mi știți picătura din piept,
Pentru facerea asta-m venit,
Le vorbii luminat și-nțelept,
Pescarul ce la stele-a suit.
O barcă plutea prin luciri
Și-un suflet de corp se desprinse,
Mureau printre îngeri doi miri,
Căci Iubirea atunci se născuse!
după o poveste de Mihaela Mereuță
001.203
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Aurel Petre
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 480
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 93
- Actualizat
Cum sa citezi
Aurel Petre. “Pescarul de stele.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/aurel-petre-0046060/poezie/14134648/pescarul-de-steleComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.