Poezie

Timpul

1 min lectură·20 februarie 2018

Mediu

Timpul rătăcește sufletul, iar creierul , inert, intră-n ceață,

Dar clipe de trăire maxime colindă-n minimala viață.

Simțiri se pătrund în artere, valsează amorul în nori,

Aderă, valsând generații, văzduhuri cu ochi visători...

Tăcerea își crește bolboane în stări de nămoluri amare,

Iar cerul își duce menirea, pulsând respirații stelare,

Secunda umilă se stinge, foșnind geana orei cuminți,

Și pune inscripții-n icoane ce duc înțelesuri din sfinți...

Cutreieră gândul milenii, în vraja pământului udă,

Și vise ca fluviul se duc, maree de stele flămândă,

Există un punct ca un munte în starea de iarbă și cer,

Dar punctul comun se tot duce, trecând solitar în mister...

Și sacrul prin lume sfințește canoane în a vieților cale,

Răsare lumina lui blândă pe frunți de iubiri verticale.

Iar crește mareea sedusă, adâncul râvnind în priviri,

Se dăruie morții ca spirit, eternă geneză de știri...

Și drumul se duce, se pierde, șerpar în galbenul timp,

Fațade de mituri trăiesc, miraje în eternul Olimp,

Fereastra luminii se sparge în iaduri ce fumegă-n veac,

Mai cântă în harpe cuvinte, cuprinsul lor deocheat!

001.424

Aurel Petre. “Timpul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/aurel-petre-0046060/poezie/14120944/timpul

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.