Proză
Lupuilu\'
din volumul: Omul ce cosea apa
3 min lectură·
Mediu
Săptămâna trecută a venit Karol. Cântă la vioară. Asta știe să facă cel mai bine. Mi-a spus că acolo, pe unde a umblat, oamenii sunt sterili. Nu mai au emoții. I s-a făcut foarte dor de prietenie. Ne povesteam. Povestea mea nu avea început. Cuvintele zburau prin aer ca niște molii amețite. Și-a dat seama că tot ce trăisem în lipsa lui ține de o iluzie mare, foarte colorată, pe care amândoi, cu un fel de tristețe solemnă, o numim: arta. Semănam atât de bine încât nu am mai putut recunoaște care dintre noi este eu și care el. A-nceput să cânte. Vioara suna a viață scăpată din prinsoarea știutelor înțelesuri despre lume. Nu avea niciun scop. Nu înceraca să convingă pe nimeni despre natura niciunui adevăr. Liberă. Din când în când Karol zicea: „măi băieți”, însoțit de un râs înfundat, ușor autoironic.
- Cine sunt?
- Noi, ăștia, blestemații ce nu se realizează în lume. Tot cântăm și scriem pereților. Nu ne aude nici dracu.
Karol își băgă mâinile în buzunare și se tot învârtea de-a lungul și de-a latul camerei. A ținut-o așa vreo trei zile. Se îndrăgostise.
- Femeile astea te scot din minți!
Îmi strigă ca și cum eu le croisem anume să fure mințile oamenilor.
- Știu Karol.
- Și tu ești...?
Și râse înfundat, cu ochii mari, nemaisimțindu-se singurul peste care dăduse nenorocirea.
- Câți ani are?
Mă întrebă curios ca un copil dornic să afle ce se ascunde în burta unei păpuși.
- E foarte tânără.
- Într-o zi vom da ortul popii din cauza lor. Ai să vezi. Suntem niște idioți. Nu ne putem maturiza sentimental.
Își reluă plimbatul ca și cum pe traseul de câțiva metri pătrați spera să găsească un răspuns salvator sub podea. Însă nu-l găsi. Deznădejdea își făcuse loc în noi ca un spirit mai vechi decât prietenia. Nu aveam ieșire din oamenii ce au văzut cum cum viața te azvârle în groapa unei pasiuni uitându-te pentru totdeauna acolo.
- De unde vine cuvântul lupuilu’?
Mă întrebă Karol dintr-o dată iluminat de un gând pus pe șotii. O fi sufix? Prefix? Tot el îmi răspunse, stăpân pe mica lume a nedumeririi:
- De la profesorul nostru neamț care predă romanistică. Lupului îi spune lupuilu’. Lupuilu’ ăsta, de când a început să existe, nu mănâncă decât visele oamenilor. Asta am observat de când îl văd dând târcoale. Lupuilu’, deși e un lup stâlcit, se pricepe grozav să înfulece. Mănâncă pe rupte din visele oamenilor. În Occident le-a mâncat pe toate. De aia oamenii sunt sterili. De ce nu mănâncă și femeile de care ne-am îndrăgostit? Așa poate am mai scăpa și noi de tristețe.
- Nu vom scăpa niciodată. Lupuilu’ e neputincios aici. Așa suntem noi: plecați pe drumul utopiilor ca doi copii ce-au văzut un curcubeu nemuritor. Mai cântă-mi ceva Karol.
Și Karol începu să cânte împreună cu tristețea ca și cum, fără ea, nu era capabil nici de prietenie, nici de Lupuilu’, nici de el însuși.
014694
0
Parcurg acum Vânzătorul de pop-corn , după cum am spus în primul meu comentariu, scrieriile tale au multe metafore, ceea ce cred, că ai putea foarte bine să te exprimi și în versuri, e posibil să scrii și așa ceva, dar eu acum mă aflu la prima ta postare și o iau așa de la una la alta. Ce am remarcat aici: ,,Două riduri îi brăzdau adânc fața aidoma unor urme de cuțit dintr-o veche încăierare cu timpul\"…sunt ca niște rupturi din realitate aceste proze ale tale, pot fi numite cugetări, mult prea dezvoltate pentru așa ceva, dar poeme în proză cu siguranță le pot numi.
Emancipare - ,, Ziceai că dintr-o cutie magică își scoate atâtea mâini de câte are nevoie pentru a-și rezolva problema ținutei, imaginea domnișoarei în stradă” Realizezi o imagine deosebită, un portret, doar cu câteva linii de penel reușești ceea ce mulți ar folosi pagini întregi. De la portret treci foarte rapid spre o anumită stare, mai bine zis atmosfera care înconjoară acest tablou: ,,Tăcerea asta era acum sfârșitul timpului zilei pe care toți îl respirau în plicticosul drum spre casă”. Apoi un alt portret: ,,Deodată, domnița cu voalul rozaliu ce imita mătasea și cu ciorapi cu ochiuri mari, cu o mână rătăcind artistic prin păr și cu cealaltă potrivindu-și tacticos telefonul la ureche, în dialect moldovenesc, se porni la vorbă…Cuvintele se înghesuiau ieșite, ca niște viermi țipători, din ochiurile ciorapilor, de sub voalul rozaliu.” Momente esențiale ale omului surprinse în diferite ipostaze, contradicțiile sunt atât de fin expuse încât se trece atât de ușor peste ele de le iei ca pe niște atribute…
Vacantă occidentală - un alt moment, o altă expunere, care poartă o amprentă deja cunoscută, adică e măsura autorului care nu se poate dezice de la crezul său: ,,Oamenii nu mai miros a piele, a sânge, a gânduri. Au aromele atât de diversificate de la o sută cinzeci de sortimente de detergent.” Lectura e o încântare, Scrierea ta e un mod de exprimare, din nou o lume, o contradicție poate, dar expusă lucid…
Umbriță - Vezi aci ca s-ar putea să fi scăpat o literă: ,, Săptămâna trecută m-am jucat de-a scunsa. “ nu, e vorba doar de un spațiu, se rezolvă. Textele tale au substanță și mai ales pun accentul pe diverse teme esentiale, aici despre viață, cu toate ale ei. Textul acesta duce puțin spre poveste, cu dialoguri bine realizate, cursivitate și mai ales simplitate:
,, Și eu te-am păcălit Umbriță. Sunt în doliu. După mine însumi. Am murit pe undeva și acum stau aici și nu știu ce să mai fac.
- Mi-am dat seama. Dar o să treacă. Vă spun eu. “
Certificat de naștere - Da, textul îmi aduce aminte că uneori dialogăm cu noi, mintea o ia razna și se caută prin locuri pe unde nu ne așteptăm. Îți place să flozofezi pe diverse teme, ce pot spune e, că mereu schimbi registrul și totul e proaspăt, în fiecare text altceva: ,, Deși nu-i venea să creadă rsoti simplu, pe un ton resemnat: lumea. Apoi, cu ultimele forțe, reuși să strige în chip de protest. Râsul acela se făcu atât de puternic încât nimic din tot ce-și aducea aminte despre sine nu mai rămăsese întreg. “
Lupuilu\' - Încerc să-ți găsesc o asemănare cu unul din autorii consacrați, dar încă, nu, nu i-am citit nici eu pe toți desigur, dar din cei cunoscuți nu pot face trimiteri spre unul sau altul. Așa cum personajul tău nu vrea să convingă, mi se pare că același lucru îl faci și tu, nu înceci să convingi, libertatea exprimării și cursivitatea discursului tău (până la urmă îl pot numi și discurs, dar nu oricum , ci poetic) îl duce pe citior să reflecte asupra temei propuse,ce și cum vede el…
Recomandare: Nu mai posta atâtea texte odată, fiindcă cititorul nu apucă să te mai citească, e mai bine unu-două să fie timp de refecții.
Pentru tot ce am citit aici, toată aprecierea mea!