iluzie

fata cu plete albastre

ochii-și îndreaptă pe întinderea lacomă de iubiri nemărturisite ale mării.

pescărușii au spart coaja întunericului rotitor din adâncuri,

și-au scuturat aripile de boarea fragedă a dimineții.

liniștiți planează pe umerii ei catifelați, umezi și unduitori.

degete delicate mângâie balustrada falezei.

parcă săgetată de o presimțire, întoarce capul spre mine:

urc scări de piatră croite în cerc-vreau să ajung la ea, să privesc cerul prin fereastra ochilor ei.

nu cumva cobor?

știu că, undeva într-un punct diametral

mă asteaptă,

greutatea să-mi ia din cârcă:

prea multe primăveri m-au înconvoiat.