Anghel Nicolae Alexandru

Muncește din greu din zori până-n seară Bătrânul țăran duce întreaga povară, Trebuie să-și hrănească copiii și să-i crească Să aibă grijă de ei, să-i omenească. Muncește continu fără

O bucățică de altar S-a strecurat la mine in sertar Ca o sămânță de credință Într-un noian de suferință Și aripa de înger uitată în dulap Simțeam cum mi se urcă ușor,ușor la cap Și cuiul din

Miros a ploaie, tu a fum Și iată-ne pe același drum Mergând la Dumnezeu. Amândoi mirosim a păcat Tu cerșetor, eu impărat Mergem la Dumnezeu. Pe drum am vrut să înnoptăm Mi-ai zis atunci

Primește-mi lacrimile-n dar E tot ce-ți mai pot da acum Când mi-ai călcat pe vise și pe-nchipuiri Eu te sărut cu spini de trandafiri. Și am să-ți fac perne din nori, Trei stele o să-ți

S-a supărat timpul pe mine Că n-am trecut strada cu el Eu am traversat imediat Iar el a rămas pe loc Pentru mine.

Cu dintii ancorați în gol Te așteptam Într-un subsol Al unei case de chirpici Fiindcă ne cunoșteam de mici. Și flori în casă aduceai Iar eu gustam din mucegai, Și atunci când aprindeai o

Citeam alene printre rânduri În avalanșa mea de gânduri Bolnave-nchipuiri Și m-amăgeau idei o mie Încât cu o perfidă stângacie Le abandonam pe toate. Furat parcă de o lumină Mă apăsa mereu

Muncește din greu din zori până-n seară Bătrânul țăran duce întreaga povară, Trebuie să-și hrănească copiii și să-i crească Să aibă grijă de ei, să-i omenească. Muncește continu fără

Anotimpurile fragile Apleacă norii peste noi Și noi, speriați de fericire Ieșim la socoteală doi. Aș da vorba simplă și banală Pe tăcerea genială. Când masa tăcerii ne vorbește Ascultă,

Sentimente înnălțătoare Aripi care mai de care Toate erau de vânzare În rai, într-un magazin mai mare. Și din fire curios Am coborât pe un nor mai jos Și-am intrat meticulos Într-un bar

Am ars pe rug ideea Ce pace nu-mi dădea, Am aruncat conceptul in apă undeva Și.... credința am pierdut-o pe podea. Mentalitatea este in detenție, Oricum n-aveam nici o pretenție Nu era demnă

Te sărutam fierbinte de un albastru-nchis Și-ți împleteam iar părul, ce-l lumina doar luna Și licuricii veseli îți petreceau cununa Ca să-mi adormi în brațe la fel ca-n primul vis. Cu vorbe

De ce mi-ai otrăvit ideile? De ce mi-ai furat visele? De ce m-ai împins la păcat? De ce mi-ai turbat fericirea? De ce te-ai întors și-ai plecat? De ce-ai furat curcubeul? De ce ai rupt ața și

Mă-mpac acum cu vântul mult mai greu Petalele cu ceară se lipesc mereu Și lacrimile cad în loc de ploaie Să înroșească oule de paști, acasă în odaie. Gândesc că mă privești pe ascuns Ca și o

O liniște pustie mă cutremură și mă-nfioară Și lacrimile par sa nu mai curgă-n felul lor Încep sa se topească pe obraz ca prima oară Și incep să inteleg si viața atunci cand mor.

Ai intrat în încăperea sufletului meu fără să bați la ușă, căci te poftisem mai demult. Apoi a devenit și încăperea ta, pe urma am invitat și prietenii fiindcă loc era destul. Dar într-o zi

Istovite lovesc cele șapte, Și lovesc cu atâta putere Ne lovesc în cap și în spate Provocând numai chin și durere. Savanții le simt ca pe un lapsus Ce n-are să treacă vreodată. Iar noi

M-acopăr cu frunze..... e toamna! E un anotimp precum o doamnă Ușor și-nșelator Știind apoi că vine iarna M-am imbrăcat in alb Să nu mă recunoasca doamna, Primăvara însă-i mai ușor Îmi

După potopul lacrimilor mele Un curcubeu mi-a mai deschis o rană-n suflet Și-am promis ca ochii mei se vor scalda in seceta sufletului tău Să-mi amagesc dorința de a fi. Plouă cu flori si

Opriți tramvaiul în depou! Să-l judecăm cu toți Să-l transformăm într-un cavou Ca a început să ne ucidă din poeți. El nu mai are voie să pornească Căci mișelește l-a ucis pe Labiș și poezia

S-a stins lumina-n camera vieții Și moartea a venit cu o lumânare Și mi-a șoptit: \"Ai grijă la picioare!\" Să nu te-mpiedici de lumina dimineții. Și m-am gândit că becul din cameră nu e