angela macarie

Adagiu Zbucium sunt și sunt potop Scena zilei nu m-alină Mă ascund după cortină. Aș dori să fiu o ciută, Poate pasăre sau, poate, Zări cu lacătele sparte. Zbucium sunt și sunt

În deltă Tălăzuiesc cuibarul de liră dobrogeană, foșnindu-mi cânt de leagăn, cu dorul mă ajung. Plutesc răzlețe maluri nici unde nu gândești, sfioși trec lopătarii, în scurte

Crez Las-să curgă apa morii. Reazămă îndemn de tină către clipa de lumină. Anulează vechi rigori. nu te teme de strigoi, Nu te uită înapoi. Iartă câinii care latră. Cu un blid

Peregrin, în Arcadia deltei Sub plesnetul lopeții și-al dorului, rapsozii, În reazem blând de vrajă, sorbind-o pe furiș, Se vor dureri de nuferi, strălucitori ca solzii de-argint, nomazi și

E martie iar Dorm florile-n muguri, e pace-n secunda oprită-n cuibar. Sub tălpile vremii veghează poeme, văratice spații foșnesc sub hotar... e martie iar. Cer albii de zare

Adâncul Până când... până când să îndure îngenunchiată pădure? Tot mai săraci ciuntiții copaci. Sărmanelor mame le plâng vlăstare pe umărul stâng, tânjind ce mai rămâne din codrul de

Fiorul Nimic nu-ngeamănă Nimic nu seamănă, Nimic și nimeni Nu se cheamă. Și, totuși, Vibrează atingeri de harfă Din apele blânde, inele Își contopesc lumini, Scântei aprind