copilul de zăpadă

copilul de zăpadă



îmi aduc aminte cum
zăpada cădea lin altădată
precum o pleoapă
peste celelalte pleoape înainte închise
ale tuturor ochilor ce vor fi privit vreodată
fără prefăcătorie
felul cum se împuținează un om,
mai bun din senin
și mai rău din urgie,
ca o anestezie a retinei
când rând pe rând o părăsesc
și frunzele irizând prăbușirea interioară
și ramurile cu care trupul își duce raiul
deasupra capului
ca pe un cozonac de Paște aburind,
și copacul în care timpul
nu mai crește decât ca niște cristale de gheață
ce se înfig în sângele lenevit
și se lasă șlefuite
și se adâncesc în mâl
și se topesc sub limbă
când totul devine alb precum cutia cu pietre de râu
de pe noptieră.

îmi așez capul pe pernă ca și cum
noaptea întârzie în aceasta seară
și numai uimirea mă împiedică să închid ochii
ce văd deja cum albul se așterne întotdeauna
doar peste trupul pregătit să primească multă zăpadă
în cutia lui cu pietre de râu,
mai bun din senin și mai rău din urgie,
și trupul se face munte și pleoapă
ce se deschide atunci când nu mai rămâne nimic de spus



îmi aduc aminte că aș fi vrut să las ceva icoanei mele
ce mă privește seara zâmbind înainte de a adormi,
un strop de culoare în obraji aș fi vrut să-i las
și zăpadă pe pleoape,
zăpadă pe umeri și zăpadă pe sânii misterioși
din care pruncul de zăpadă alunecă în pântecul rece,
dar în anul acela nu a mai nins
iar în clipa plecării o femeie ținând un prunc în brațe
mi-a împletit degetele în jurul inimii
ca o piatră de rîu șlefuită de lumină:
numelui alb ce se așterne cu fulgi mici spune-i Angela






Blog Angela Furtuna




angelafurtuna@yahoo.com