veșnicie
Stimate domn, De ce îmi dai sfera doar ca să mi-o sfâșâi în mii de bucăți? De ce îmi promiți lumea când lumea -i de negăsit? Eu ți-am oferit gândul meu cel mai sfânt lumina mea cea
călătorie
și am văzut o formă, da și era, așa, ca un triunghi avea trei fețe, cică își spunea Păpușarul și nu se putea opri din alergat în drum spre destinație își construia păpuși să aibă pe cine să
alegoria suferinței
sufletu-mi plânge frunze o furtună i-a rupt brațul ce strâns își ținea pasărea... a eliberat-o și zboară în lume, zboară-n nepăsare cu libertate deplină, în tăcere, se cufundă-ncet în
încă te aștept
stau aici și te aștept... te astept, Timpule, să vii căci am luat-o pe drumuri separate de mult nu te-am mai văzut și vai! de când nu te-am mai simțit! iartă-mă că nu te-am prețuit acum
văd forme, simt lumină...
cum e acolo? ce vezi? ce simți? tu vezi culori, eu forme preferi buze, eu lumină sunt captivă și tu la fel.. ai vrea să scapi? căci eu îmi iubesc lanțurile...
Aș vrea...
Aș vrea să pot opri Timpul, să trăiesc această clipă la nesfârșit, să simt lumină, să fiu stăpână peste stele, Dar mi-e somn... Și voi domni într-un putred veșmânt, căci trepte cobor să
Văd...
Ce ființă superbă văd în zare... uite cât de trist își mișcă frunzele în bătaia vântului, uite cum Timpul i-a sculptat scoarța, razele de soare îi redau speranța picaturile de apă îi dau