Fără cuvinte

S-au întâlnit la un spectacol de balet. Când a căzut cortina, s-au aprins luminile și unul de reflectoare bătea exact pe ea. A fost atât de fermecat de frumusețea aceea nepământeană, încât după ce au ieșit, nu s-a putut dezlipi de ea; de la o oarecare distanță, binențeles, pentru că ea era cu prietenele și el nu era genul ăla de bărbat. A urmat-o apoi într-un club. Multă lume, înghesuială, însă el, cu o privire ca de vultur, părea că nu o vede decât pe ea. Aștepta. Și nu degeaba. Într-un moment în care rămase singură la masă, se duse drept la ea și fără să scoată o vorbă, o luă de mână și mai mult o trase decât o invită frumos la dans. Probabil că nici ei nu-i displăcu privirea aceea semeață și încântătoare, pentru că tot restul serii dansă numai cu el. S-au despărțit fără nici un cuvânt. A doua zi, la prânz, el o aștepta într-o cafenea după un colț. Ea a venit, s-a așezat, a comandat o cafea și în timp ce-și sorbeau cafeaua, se sorbeau reciproc din priviri. Ceștile goale nu i-au scos din admirarea reciprocă decât atunci când veni chelnerul cu nota de plată. Seara următoare, la cină, îi luă mâna în palmele sale, i-o sărută, și privind-o în ochi așa cum știa doar el, îi zâmbi. Atât. Dar a fost de-ajuns. De-atunci, cei doi au fost nedespărțiți. La evenimentele mondene sau plimbări romantice prin parc, la excursii în grup sau la ieșiri în doi, erau nedespărțiți. El și ea. Au trecut împreună prin bucurii și prin tristeți. Au plâns când a murit mama ei. S-au bucurat când el a câștigat o catedră la școala specială din oraș. Și s-au cununat într-o frumoasă zi de mai. Soarele a râs la nunta lor și le-a urat o viață lungă și fericită. Eu i-am cunoscut târziu. Erau deja în floarea vârstei și totuși, erau mai vii, mai iubitori decât fusesem eu vreodată. Îi invidiam. Și când am învățat și eu limbajul semnelor, mi-au povestit cum s-au întâlnit în seara aceea la balet.