Poezie
La masa tacerii
2 min lectură·
Mediu
Cum poate arata mai rau nefericirea?
Ca un oras inchis si stins, pandit de mii de hoti,
Ca un cavou de lanturi vii, deschis
Sa-nchida guri, sa nu se-auda-n vise, nici iubirea!?
La masa Tacerii
In umbra se adun in cerc mereu cuvinte, raman in boluri reci,
Se-ating de lespezi, calcaie frematande, goale,
Pe scaune batrane, urechi rigide se-ntind la negrele ferestre
Pe care stropul lunii zace neclintit, sau cade inapoi, pe veci.
Potir de lemn umflat, stingher si gol, uitat demult,
Se umple mereu ironic, cu ceata ochilor, cu stafii racoroase,
Si-n tavi sinistre, gustul nu da roadele placerii
Doar deasupra lumanarii, s-a strans o pacla 'nnecacioasa, din umbrele tacerii.
La fiecare loc sade cate-o rana din vorbe de demult,
Prielnic loc, cetate a gandirii doar pentru lupi si cuci,
Se-asteapta-un vraci de nicaieri, si nimanui nu-i pasa
Ca li se duc pe gat, din zambete si fete vagi, furate,
inimi de cuvinte dulci, dar inecate.
In obisnuita taina, se umple de-o betie goala obisnuita masa,
Si nu poate sa mai tina, tacamuri grele fara cruci,
Este-un calvar al inimii, inchisa intr-un cerc de speranta, surd,
Se-aud doar sunetele schingiuite ale gurii, durerea ciunga a lunii dimprejur.
Nu se mai vad demult iubind, noaptea in dans cu luna,
Si codrii-s grei in ramuri goale, pe triluri de pasari plangand,
Albastru-i negru si e fum, de plans e-un cimitir si marea,
Batran bolnav si garbov, castel de stanca arsa, putred de nefericit.
003028
0